Dacă Mădă din trecut ar putea arunca o privire asupra celei de astăzi, cred că cea mai șocată ar fi de răbdarea incomensurabilă și lipsa impulsivității în situații de întreruperi constante, atunci când este centrată pe o sarcină ce necesită olecuță de efort intelectual și concentrare. În trecut, orice respirație mai zgomotoasă ar fi dat naștere unui soi de reproșuri:
-Pe bune??? Tu nu vezi că am treabă?? Chiar trebuie să respiri aici lângă mine???
Cea de astăzi găsește puterea să zâmbească și să-și păstreze tonul blând printre țipete și riposte vehemente, chiar și la a 179 întrerupere. E drept, totuși, că această atitudine se aplică mai mult în cazul păpădiei.
Acum, că am bifat și vorbitul la persoana a III-a singular despre mine, ca semn de profundă apreciere și respect ce-mi port, să vă exemplific puțin.
Lucrez la laptop în timp ce păpădia se joacă, ceea ce înseamnă că e o treabă ce nu suportă amânare. Inexact spus: lucrez la laptop în timp ce caut jucării pierdute, montez piese de lego ce nu vor să stea singure și mă lansez într-un joc de volei-baschet cu mingea de tenis ce este vital să se desfășoare chiar acum. Recunosc, de fiecare dată, sper ca fetițul să-și găsească ceva interesant de făcut, ceva care să nu necesite implicarea mea ca să pot să-mi termin treaba.
Surpriză, acest lucru chiar se întâmplă: liniște totală timp de zece minute în care mă pierd de spațiu și timp. Când simt lipsa întreruperilor mă încearcă o neliniște. Fiecare părinte știe că liniștea puiului nu e a bună. Îmi asum totuși consecințele (toți trebuie să facem sacrificii pe alocuri) și-mi continui treaba.
Neliniștea însă nu-mi dă pace: o fi bine fetițul? Decid să aflu acest fapt și purced spre camera ei unde aflu că Ania a găsit un marker verde permanent. Din fericire, îl testează pe tabla ei albă de scris. Asta e, dacă nu s-o mai duce, învață și puica despre consecințe și ireversibilitatea unor acte. Îi repet totuși regulile, doar pe jucării sau hârtie are voie să scrie cu markerul. Fetițul dă din cap că știe.
Mă întorc la treabă. Liniștea continuă, acum parcă și mai apăsătoare. Verific din nou starea casei și aflu că ușa camerei ei este considerată jucărie. Asta e, oricum trebuia să fie vopsită din nou. După ce mă las convinsă să scriu și eu pe ea un Ania, mami, tati, legați de o inimioară, mă întorc la treabă.
Câteva minute mai târziu, aflu că și covorul are parte de același tratament. Decid că la câte a văzut la viața lui, puțină culoare nu i-ar strica, totuși, cel puțin nu atunci când eu am treabă.
Când însă aflu că păpădia a trecut la next level și a hotărât să descopere ce gust are acest marker, îmi stabilesc și eu limitele mele: e timpul să renunț la ale mele înainte ca lucrurile să degenereze. Iau markerul din mâna fetițului și trecem la asaltul poneilor asupra Patrulei cățelușilor.
Cumva, am reușit să învăț ceva din trecut: lumea chiar se poate opri în loc atunci când ai în față motivația potrivită!
Sursa foto: www.roarspirit.com.au
