Am terminat curățenia generală și am acum un sentiment de relaxare în noul mediu aranjat, ordonat și parfumat. Am renunțat, din nou, la multe dintre gadgeturile de bebeluși care ne îmbogățeau casa (margini de siguranță la pat, siguranțe pentru uși și sertare, blocarea unor locuri potențial periculoase, etc.). Noul nostru mediu începe să semene tot mai mult cu ceea ce era în era preistorică dinaintea păpădiei. Tot mai mult, dar nu de tot și sper din suflet să nu mai redevină niciodată casa celor doi soți adulți. Poate de aceea mă și bucur atât de mult atunci când puica împodobește câte-un perete cu carioci, câte-un covor cu marker permanent, câte-o ușă sau un dulap cu abțibilduri pentru că lasă semne marcate corespunzător ale prezenței sale speciale, semnificative și minunate în casa ce este acum a ei, în aceeași măsură.

Mă machiez să plecăm la vreo petrecere târzie, într-o liniște deplină ca să nu tulbur somnicul dulce al fetițului. Zâmbesc în oglindă când îmi amintesc de petrecerile trecute, atunci când casa noastră vuia de zumzetul fetelor venite înainte la noi în vizită, ca să plecăm împreună, de muzica ce duduia din laptop, de clinchetul paharelor ce se ciocneau, într-o adevărată before party. Cum Dumnezeu nu mi-am dat atunci seama cât de mult îmi lipsea liniștea ce veghează acum somnicul păpădiei?

Ania se duce în vizită la Auri și Dorin. Aranjez jucăriile la locul lor și mă plimb prin casa dereticată. Tresar la fiecare nemișcare. A plecat de 5 minute și deja mi se pare totul gol, fără fetițul care sare ca o căpriță și aleargă dintr-o cameră în alta. Mă uit la ceas să văd cât timp mai este până s-o întoarce. 

Se trezește din somnul de prânz și eu am un gâdilici în stomac de la bucuria care mă încearcă anticipând că pot acum s-o îmbrățișez și să râdem împreună.

De când mi-a crescut puțin burtica, am început să pun semne ale viitoarei cele mai importante prezențe din casa noastră prin toate încăperile (ba pătuțul mic și alb, ba jucării și cărticele, ba o cădiță și jucării de baie, ba vreo păpușă mare cu care credeam eu că se va juca puica la un moment dat) ca nu cumva, aflată în vreo încăpere, să nu simt imediat minunea ce avea să se întâmple, ca nu cumva să vină cineva în vizită și să nu fie asigurat la totul pasul că un fetiț iubit urmează să locuiască acolo. 

Cred că mi-am păstrat aceleași nevoi în continuare și știu sigur că nu aș mai putea trăi niciodată într-o casă care să nu mi-o arate la fiecare pas, pe Ania. Da, chiar și când o fi mare, la casa ei, cu familia ei, voi avea grijă să afișez ba vreun covor marcat de ea, ba vreun desen dăruit mie, ba vreo jucărie stricată dar plină de amintiri, pentru că, altfel, casa noastră și-ar pierde brusc toată strălucirea și veselia.

Sursa foto: http://rmacl.org

Amintiri de prin casa veseliei
Tagged on:                                 

Leave a Reply

Your email address will not be published.