Contrar opiniei populare, până la 6 luni nici nu m-am gândit la diversificare. Chiar dacă Ania era hrănită deja exclusiv cu biberonul. Nu m-am temut nicio secundă că domnişoara noastră nu şi-ar lua toţi nutrienţii de care are nevoie din laptele formulă, chiar dacă a trecut de patru luni. Problema nu e compoziţia laptelui matern versus formulă ci faptul că sistemul digestiv al bebeluşilor (fie ei alăptaţi la sân, mixt sau formulă) nu este suficient dezvoltat înainte de această vârstă ca să tolereze hrana solidă. După 6 luni am început să aştept semnele specifice că Ania e pregătită să începem cu diversificarea: poziţia în scaun, interes pentru mâncare, dublul greutăţii de la naştere, utilizarea limbii în procesul de masticare.

Am început cu cereale fără gluten amestecate cu apă nu cu formulă, pentru că voiam să simtă gustul diferit. O linguriţă, apoi două şi tot aşa. A mers binişor.

Apoi am trecut la legume unde elanul nostru s-a cam dus. Nu i-a plăcut nici morcovul, nici rădăcina de pătrunjel, nici păstârnacul. Am deprins-o, cu această ocazie, cu un obicei de care nu suntem mândri deloc şi pe care-l păstrează şi astăzi, mâncatul la desene animate. Ştiu că nu-i sănătos, că nu se concentrează pe mâncare şi n-o asimilează şi savurează cum ar trebui, dar încercăm să ne lăsăm. Singurele momente când se uită la desene se desfăşoară în timpul meselor.

Am încercat apoi cartoful dulce care a ieşit învingător. Încă se numără printre alimentele ei preferate.

După ce am luat legumele permise la rând, am trecut la fructe, apoi carne de pui, lactate (brânză calcică, unt şi iaurturi simple de capră), ouă, ficat şi peşte.

Am observat că îi place mult iaurtul şi în loc să i-l dăm să-l mănânce simplu, l-am amestecat cu alimentele ei, aşa că totul a fost mult mai uşor aşa. Morcovul a fost refuzat în continuare până am încercat o combinaţie cu păstârnac și cartof dulce la cuptor şi de atunci puica noastră mănâncă şi morcov.

A avut perioade când mânca foarte puţin, din diverse motive: îi creşteau dinţişorii, era după vaccin, era preocupată cu joaca sau pur şi simplu, nu avea chef. Eu, ca o mămică echilibrată ce sunt, bineînţeles că eram pe culmile disperării că fetiţa mea, avea să fie de a doua zi subnutrită. Deşi, teoretic, ştiam că nu se va întâmpla asta, mi-a luat ceva timp până să învăţ să am încredere în Ania şi să las anxietăţile mele (care nu aveau legătură cu puica mea), deoparte. Cu voce tare ziceam:

-Bine, iubire, dacă nu mai vrei să mănânci, hai să mergem la o plimbare!

dar rotiţele din capul meu făceau calcule despre cam cât mâncase şi cam cât credeam Eu că ar trebui să mai mănânce. Mi-a fost destul de greu să renunţ la nevoia de control asupra organismului ei, să fac diferenţa între responsabilitatea asupra sănătăţii ei şi impunerea credinţelor mele, dar păpădia mea a avut răbdare cu mine şi m-a ajutat.

Nu ştiu nici acum dacă “mănâncă bine” sau nu, detest să o compar cu alţi copii şi să-mi bazez concluziile pe statistici care nu o cunosc pe puica mea, care habar nu au cât de vioaie, energică şi zâmbitoare e, dar ştiu că mănâncă exact ca Ania, că e veselă şi sănătoasă şi pentru mine asta e (acum) suficient. 

Fetiţa mea are încă şi la momentul actual, la doi ani, meniu separat. În primul rând, pentru că vrem să fim atenţi cu alimentaţia ei până la cel puţin trei ani şi în al doilea rând pentru că refuză încă să mestece orice bucăţică mai mare care se rătăceşte în mâncarea ei printr-un foarte spontan şi elocvent reflex de vomă. Mănâncă şi mâncare solidă, ce mâncăm şi noi doar că mestecă la o bucăţică de carne cam o oră după care o scuipă pe unde se nimereşte.

Am avut temeri dacă nu cumva o incapacitez, dacă nu îi limitez independenţa. Dacă nu e timpul să se descurce singură, să îi prezint furculița, cuțitul și halca de carne și să aștept răbdătoare să o devoreze. Poate că așa ar trebui.

Poate că mă las condusă de complexul meu legat de incapacitatea de a o fi alăptat mai mult la sân și încerc acum să compensez menținându-mă implicată în procesul ei de hrănire, în relația ei cu mâncarea.

Poate că am așa o teamă de efectele pe care le are vomitatul asupra Aniei (s-a înecat de câteva ori și a rămas fără aer) și pentru că retrăiesc trauma mea din copilărie când, răcită fiind, m-am trezit într-o noapte neputând respira. Acum nu suport bluzele pe gât pentru că simt că mă sufocă. Medicul psihiatru care ne coordona activitatea când lucram la DGASPC spunea că probabil asta are legătură și cu faptul că am dificultăți în a accepta autoritatea celorlalți.

Dar lucrez cu mine și încerc să îi ofer în permanență alternative: are și ea lingurița ei pe care să o folosească, îi încurajez orice inițiativă de a mânca singură alimente nemărunțite, gustările trebuie să și le ia singurică. Poate că simte și ea nevoile mele și deocamdată refuză să zboare pe drumul abilitării.  Dar am decis să nu forțez lucrurile, să le las să curgă în ritmul ei și-al meu. Până la urmă, vrând-nevrând, la un moment dat toți copiii vor avea de luptat cu fantomele trecutului părinților. Tot ce pot eu spera e că împreună vor reuși să le învingă.  

Toate alimentele ei sunt preparate la abur. Dimineaţa (şi seara) bea încă lapte formulă adecvat vârstei ei. Apoi trece la fructe cu cereale, brânză calcică, iaurt, o linguriţă de ulei din sâmburi de struguri, scorţişoară. La prânz şi cină pireu de legume cu carne şi unt.

În fiecare dimineaţă, tati îi prepară toată mâncarea pentru ziua respectivă. În fiecare săptămână, Ania mănâncă următoarele în diverse combinaţii:

Fructe: cam de toate de sezon dar în special mere şi pere. Citricele nu-i plac aşa că nu am insistat cu ele şi fructe de pădure nu i-am dat până acum că sunt foarte alergene. Aşteptăm să se coacă, de-acum.

Legume: cartof dulce, cartof, roşii, ardei gras, ceapă, usturoi, gulie, sfeclă roşie, conopidă, morcov, păstârnac, pătrunjel rădăcină, ţelină, dovlecel, mazăre, fasole verde, spanac, conopidă. Broccoli îi place doar gătit sub formă de budincă, ciupercile nu îi plac.

Carne: pui/curcan, vită, ficat de pasăre, peşte.

Ouă fierte mărunţite şi amestecate cu iaurt (îi mai place şi omleta cu unt, brânză şi verdeţuri)

Lactate: brânză calcică, unt, iaurturi, lapte formulă, smântână. Îi place mult şi brânza Danish white pe care o fură din frigider şi o împarte cu jucăriile ei.

Condimente: pătrunjel, busuioc, cimbru, oregano, scorţişoară.

Fără sare sau zahăr în mâncarea ei până la trei ani.

Între mese însă merge singură la frigider, trânteşte uşa de toţi pereţii şi se serveşte cu ce doreşte de pe-acolo. Nu i-am spus niciodată nu la vreo mâncare dar am avut grijă să ascundem alimentele periculoase (ardei iute, carne preparată rare – în sânge).

Nu o feresc nici de sare, nici de zahăr, nici de porc sau orice altceva dar nici nu i le ofer în meniul ei.

Dacă ne vede că mâncăm fără ea, se cuibăreşte la noi în braţe, cere lingura sau furculiţa şi îşi alege delicat ce pofteşte. E reticentă cu alimentele noi, vrea să ne vadă înainte pe noi că mâncăm, ne punem să facem Aaaaa şi să-i arătăm cum arată mâncarea mestecată parţial, apoi pune şi ea timid limba şi gustă întocmai ca un aspru critic culinar. Dacă rezultatul nu e satisfăcător, mutriţele ei cu siguranţă vor spune asta.

Gustările i le dau în formă solidă şi le mănâncă singură. Are farfuriile, castroanele şi tacâmurile ei proprii. Se plictiseşte repede, nu mănâncă mult dar îi place să se joace cu mâncarea.

Preferatele ei din mâncărurile noastre sunt bineînţeles, pastele: carbonara, tăieţei de orez cu soia şi ulei de susan, tăieţeii din supă. Îi plac şi chipsurile prăjite în airfryer din cartof dulce, morvov, păstârnac şi sfeclă roşie. Adoră  fulgii de porumb pe care mi-i cere de câteva ori pe zi. Supa sau ciorba insistă să o mănânce singură cu linguriţa ei. Molfăie orice tip de carne dar nu o înghite nici dacă e bucăţele mici. E înnebunită după zacusca făcută de Dorin pe care o culege tacticos inclusiv de pe hăinuţe sau din păr. Îi place prăjitura cu fructe făcută de Auri şi mai nou, ciocolata de casă. Mergem în fiecare sâmbătă la Lidl pentru că Ania adoră pâinea lor cu măsline. Când ajungem în dreptul raftului începe să o ceară nerăbdătoare şi până facem noi restul cumpărăturilor, toţi ceilalţi zâmbesc la imaginea unei fetiţe care ronţăie serioasă dintr-o baghetă aproape cât ea de mare.

Cea mai dificilă parte din alimentaţia Aniei a fost că a trebuit să mă las eu de dulciuri. Mai greu decât cu dependenţa de ţigări. Dar până la urmă, nu-i pot cere ei, ce eu însămi nu pot să fac. Mai rămâne să înceapă să-mi placă şi morcovul crud şi drumul spre o alimentaţie sănătoasă şi echilibrată începe să se contureze la orizont, pentru amândouă.

Sursa foto: http://www.mnn.com, http://www.bbc.com, http://www.webmd.com, http://www.hellobee.com, https://www.dreamstime.com   

 

 

Alimentaţia Aniei până la doi ani
Tagged on:                             

Leave a Reply

Your email address will not be published.