Deși nu plânge când o lăsăm la grădi (o singură dată, până acum, am stat cuminte pe holul grădiniței până la ora de sport), Ania este departe de a fi acomodată cu acest nou fenomen din viața ei, care poate dura între 3 și 6 luni și care se reia după fiecare absență în urma răcelilor inevitabile.
Adaptare înseamnă atunci când copilul se simte în elementul lui, la fel ca acasă, face glume și se dezbracă de inhibiții. Deocamdată, toată lumea mi-o descrie pe Ania ca fiind extrem de cuminte. Iar acesta nu este un cuvânt care să-mi placă mie prea mult, pe care să-l recunosc sau pe care să mi-l doresc pentru fetița mea. Cu bun simț da, dar nu cuminte.
Și sincer, aș prefera plânsul despărțirii de noi în locul adaptării subite, pentru că așa măcar aș ști că acasă am reușit să-i creăm păpădiei mediul de siguranță și iubire pe ni-l dorim și care merită să-și trăiască clipele de tristețe și dor.
Sau chiar, mai tragic, am auzit că se practică și plânsul când mergi să iei copilul acasă, pentru că el vrea să rămână la grădiniță. Nu cred că aș putea face față unei asemenea situații.
Aflați așadar în plin proces de adaptare, am început să prezentăm interes și pentru copii. Astfel, povestim despre Tudorică fără frică (cum îl numește doamna Manu) de care ne place, despre gemenele numite gâze (tot de doamna Manu, bineînțeles), despre Eli Pilț care ”e micuță și folosește ce culori vrea ea”, despre Filip, cel mai micuț (realmente) din grupă și partenerul de rând al Aniei și despre Giulia, o fetiță ceva mai mare și extrem de drăguță cu păpădia.
Aflând de pe grupul părinților de pe Whatsapp că Giulia are otită, o informez și pe fetiț cu privire la noile știri.
Reacția Aniei:
-Mami, vreau să mergem în vizită la Giulia!
-Păi ți-am mai explicat, iubire, că nu putem merge așa neinvitați la alți oameni acasă.
Mă ascultă atentă, apoi:
-Sun-o acum pe mămica Giuliei!
-Puiule, nu e politicos să suni alți oameni ca să te invite la ei acasă.
-Dar noi am fost vreodată la Giulia acasă?
Eu, nedumerită: Nu.
-Păi vezi, mami! Mămica ei nu ne cunoaște, de aia nu ne cheamă la ea! Acum sun-o pe mămica Giuliei ca să ne cunoască!
Recunosc, uneori și pe mine mă confuzează regulile acestea de politețe.
Deși pare că facem pași înainte, ca în orice proces, mai dăm câțiva și înapoi, iar faringita acută care ne-a vizitat și ne-a unit la loc pentru o săptămână, cu siguranță nu ajută. În dimineața primei zile de după răceală, deși de cu două zile în urmă ne tot pregăteam pentru acest moment de care Ania părea încântată, obsevând ea cum ne tot agităm noi să fim gata la timp, vine la noi serioasă și ne informează:
-Să știți că eu m-am testat și m-am verificat singură și încă mai am febră și muci și nu pot să mă duc la grădi ca să nu-i îmbolnăvesc și pe ceilalți copii!
Pam-pam!
Da, pe de-o parte, mi-aș dori să treacă mai repede cele între trei și șase luni și să-mi las puiul la grădi veselă și bucuroasă, dar când mă gândesc câte momente ca acestea prețioase, speciale, amuzante și minunate vor trece pe lângă noi ca un gând, parcă devin deja nostalgică după tot acest proces, greuț dar și atât de recompensator și important!
Sursa foto: www.halloweencostumes.com
