-Cât doarme a ta noaptea?

-Ania? Cam 10 ore.

-Așa și-a mea. A început să se rostogolească?

-Da, de vreo 2 săptămâni.

-Așa și-a mea. Cât lapte mănâncă?

-Cam 120 ml.

-Ha! A mea mănâncă 156.

Și cu această afirmație, părintele se uită la tine cu o privire de învingător. Zâmbești nedumerită înapoi și încerci să-ți amintești când a început competiția odraslelor și despre ce era vorba. Îți propui să fii mai atentă pe viitor și să începi din timp antrenamentele cu fii-ta, ca data viitoare să nu mai rămână în urmă. Fixezi ținta la 180 ml lapte și stabilești strategia: în fiecare seară, îi bagi pe gât odorului cu 10 ml mai mult lapte.

Sau:

-I-ai dat Aniei gulie?

-Da.

-Și eu. O scoți la plimbare în fiecare zi?

-Da.

-Și eu, câte 2 ore. O mai alăptezi?

-Nu.

-Ooooooo, eu o s-o alăptez pe-a mea până la 3 ani. Foarte rău faci că n-o mai alăptezi.

Imaginându-ți fetița de 2 ani și 11 luni care refuză alăptatul, alergată prin casă cu sânul dezgolit pentru că mai e o lună până la termen, de o mămică grijulie, încerci să te calmezi.

Ai cinci variante:

1. Să-ți înghiți furia (pentru că, nu-i așa, tu ești cel mai bun părinte în viață și alții se găsesc să te critice și să-ți dea tocmai ȚIE sfaturi). Să privești situația obiectiv, să-i recunoști nevoia de validare (personală sau a copilului) celui din fața ta, să empatizezi cu el și să expui situația din punctul tău de vedere: să îi explici calm despre achizițiile inegale ale copiilor, despre unicitatea organismelor micuțe, despre virusul B, cu referințe la cărți și articole pe care le-ar putea cerceta, asigurându-i totodată că ești în permanență ghidat de instinctul matern/patern.

Am încercat această variantă la început. Mi-am explicat rațiunile din spatele acțiunilor mele, am încercat să asigur partenerul de povești că Ania este o fetiță sănătoasă, voioasă, care se dezvoltă în limitele stabilite de specialiști ca fiind normale, și chiar dacă nu ar fi fost așa, tot fetița noastră minunată rămânea. La un moment dat însă, am obosit de atâtea explicații inutile, m-am săturat să mă justific ca la un proces (eu și Ania nu aveam nevoie să fim convinse și restul nu conta). Cu toate eforturile mele am rămas tot ”nebuna care-și crește copilu’ din cărți în loc să asculte de ce spunea lelea Safta acum 100 de ani”.

2. Să te lași pradă furiei, să faci o criză de nervi și să-i strigi printre istericale, părintelui șocat, că niciodată, în viața vieților lui, nu va fi un părinte așa bun ca tine.

Not my style!

3. Să te lași condus de emoții și să începi o tură de plâns în timp ce-i spui, printre sughițuri, partenerului de discuții cât de mult ți-ai dorit și tu să alăptezi până la trei ani dar nu ai putut din cauză de medici și de virus B, și cât de mult ai suferit din aceast motiv, asigurându-te, în acest fel, că primești compasiune și că părintele acuzator se va simți extrem de prost pentru afirmația făcută.

Totally not my style!

4. Să încerci să-i demontezi credințele, bazându-te pe convingerile tale și pe argumente logice:

-Ai pus-o pe Ania la oliță?

-Nu o pun până când nu e pregătită. De-abia în jur de doi ani se dobândește controlul sfincterian.

-Pe naiba! Eu pe-al meu l-am pus deja de la 8 luni!

-Și face pișu?

-Da.

-Întotdeauna?

-Nuuu, doar câteodată.

-Stă pe oliță?

-Păi stă că-l pun la desene și-l las acolo până face.

-Păi în acest caz am putea spune că și găinile fac la oliță. Dacă le lași acolo juma’ de zi, sigur s-o nimeri să facă și-un caca, în timp ce așteaptă. Asta nu înseamnă că trebuie să mutăm wc-ul în cotețul găinilor.

Eu nu folosesc această metodă pentru că nu e rolul meu să-mi impun credințele și să educ societatea. Nu vreau să intru într-o competiție de ”cine are dreptate” cu un alt părinte. Dacă voia părerea mea, cu siguranță o cerea. Dar unii părinți au nevoie doar de validare, doar de a se convinge pe ei că sunt părinți buni și că pruncul lor este cel mai grozav din lume. Acest lucru, din păcate, nu îl poate oferi nimeni. Trebuie să găsească o modalitate să creadă singuri în ei.

5. Să apelezi la ironii menite să destindă atmosfera și să depășească momentul tensionat:

-Să știi că nici noi nu suntem foarte mulțumiți de Ania. Ne gândeam chiar c-am vrea s-o dăm înapoi.

Sau:

-Doamne, dar fetița ta chiar e minunată! Așa copil am vrea și noi s-avem! Pe la ce oră ziceai că o lăsați singură, în parc, cu dădaca?

Dacă părintele posedă simțul umorului și sesizează ironia, probabil se va amuza, va simți ofensa și-și va corecta discursul. Dacă nu, probabil se va simți măgulit (eventual, puțin înfricoșat de securitatea puiului) și toată lumea e fericită.

Totally my style!

Copiii se dezvoltă diferit, cu atât mai mult când sunt micuți. Ritmul achizițiilor este inegal. Există anumite limite de vârstă în care anumite achiziții trebuie dobândite dar nimeni nu poate preciza un moment exact. E foarte bine să fii interesat de aceste limite pentru că dacă, Doamne ferește, există vreo problemă, aceasta să poată fi depistată și corectată din timp. E un pas foarte mare însă de la grijă la obsesie. E mult mai ușor și mai frumos să stai relaxată și să lași totul să curgă firesc, să încerci să ai încredere în tine și în copilul tău, care de multe ori, știe mai bine decât tine anumite lucruri.

Ania s-a ridicat singură în piciorușe, ajutându-se cu mânuțele de o pătură fixată pe un fotoliu, de la 6 luni. Aproape de 8 luni a făcut primii pași (patru la număr) fără să se sprijine de nimic. Când împlinea 10 luni, mergea deja bine, singurică în picioare. Am auzit atunci opinii cum că ar fi prea devreme și că o să-și strice oasele. M-am distrat imaginându-mi cum o culc pe fii-mea, disperată, la pământ, când vrea să se ridice, ca să nu riscăm vreo fractură.

Am fost la fel de mândră de ea atunci, cum sunt și acum, la doi ani, când alți copii de vârsta ei recită din Eminescu, în timp ce ea preferă să mai petreacă puțin timp în lumea poveștilor de bebeluși. Nu am nici cea mai mică teamă că, atunci când ea va simți că e momentul, nu îmi va povesti tot ce nu reușește să-mi spună acum, folosind cuvinte.

Majoritatea părinților, însă, întreabă despre ce mai face Ania nou pentru că le e drag de ea, pentru că vor să o cunoască mai bine, pentru că vor să și-o imagineze cum e ea acum. Sunt acei părinți care au trecut (sau trec) prin grijile și bucuriile mele, care înțeleg că toți copiii sunt minunați și care știu că nu există (în general) părinți mai buni sau mai răi ci doar părinți perfecți pentru puiul lor.

Sursa foto: http://darkroom.baltimoresun.com, https://www.timeshighereducation.com, http://ochomeandfamily.com, https://www.bigstockphoto.com, https://www.123rf.com

 

 

Achiziții inegale și ritmul bebelușilor
Tagged on:                                             

Leave a Reply

Your email address will not be published.