Sunt foarte greu de stabilit graniţele responsabilităţilor părinţilor. Unde se termină şi când îşi intră în drepturi copilul, ca suveran suprem al vieţii proprii?
Această întrebare apare mai ales atunci când vorbim despre nevoile bazale ale puilor noştri, hrană, somn, sănătate şi securitate.
Este greu să crezi că boţul acela mic de om ar putea avea vreo idee despre cât ar trebui să mănânce ca să se dezvolte armonios.
Sigur că citeşti cărţi şi articole despre cum fiecare copil mănâncă atât cât are nevoie dar dacă totuşi nu e aşa? Dacă te bazezi pe asta şi copilul tău ajunge subnutrit? Dacă nu-ţi îndeplineşti responsabilitatea ta de părinte? Dacă, din cauza ta, sănătatea şi creşterea copilului tău vor avea de suferit?
Te copleşeşte sentimentul de vină, cel care, din păcate, de cele mai multe ori, ne guvernează vieţile.
Aşa că stabileşti, crezi tu, concret, în realitate, complet aleatoriu, o porţie de mâncare pe care puiul tău TREBUIE să o mănânce la fiecare masă. Insişti până la ultima linguriţă. Nu poţi face altfel. Sentimentul de vină te-ar copleşi complet. Este dincolo de puterile tale să rezişti.
Mă lupt şi eu cu această mentalitate generată de nesiguranţă. În majoritatea cazurilor însă, aleg să am încredere în Ania. Nu doar în discurs, ci din tot sufletul. Mai multă încredere decât am în mine. Nu poate fi minunată doar atunci când râde în hohote, când mângâie un căţeluş sau când se alintă. Fetiţa mea e minunată cu totul! Chiar şi atunci când nu mai vrea să mănânce. E atât de minunată încât, cu siguranţă, ştie mai bine decât mine când s-a săturat.
So, la noi nu există trebuie să mănânci tot. Am avut zile când după câteva linguriţe de mâncare, a refuzat să mai mănânce.
Din fericire, acum o avem pe Masha, care s-a dovedit că nu este numai de ajutor la somnicul păpădiei, dar este extrem de folositoare şi la ora mesei.
Am avut câteva prânzuri când Masha a trebuit să ne asiste de la măsuţa Aniei. Lucrurile nu au decurs însă conform planului, pentru că micuţul ghemotoc de blană s-a dovedit a fi extrem de pasionat după mâncarea păpădiei care trona la câţiva centimetri de ea.
Când simte miros de papa bun devine un iepuraş duracell ce intră în trepidaţii. Pufăie, se agită, se zvârcoleşte ca un titirez şi scoate cele mai comice sunete în tentativa de a ajunge la mâncare.
Ca atare, de când Masha ne-a îmbogăţit vieţile, puiuţii casei mănâncă în două ture. Începe Ania până când burtica îi spune că e suficient.
Între timp, Masha tropăie nerăbdătoare în jurul nostru.
Când vede castronelul Aniei că se apropie de vasul ei, începe să schelălăie pofticios şi nu se lasă până nu dovedeşte toată mâncarea.
Fetele noastre fac, aşadar, super echipă împreună. Ce începe una, termină cealaltă. Doi pui care nu împart doar un somn într-un cărucior legănat, dar şi aceeaşi bucată de pâine.
Sursa foto: https://ro.pinterest.com
