Abuzul emoțional sau psihologic implică orice atitudine comportamentală verbală sau non-verbală care produce un impact negativ asupra emoțiilor unei persoane.

Orice formă de abuz implică și abuzul emoțional.

Abuzul fizic este pedepsit prin lege și la noi în țară. Acesta implică umilire, degradare, rușine, neputință. Dacă am putea separa abuzul fizic de partea emoțională implicată, rănile fizice s-ar vindeca și ar trece. Dar abuzul emoțional, din păcate, are efecte mult mai devastatoare, care în foarte multe cazuri nu dispar niciodată și care schimbă total destine.

Cum se manifestă abuzul emoțional?

Prin  manipulare, pedepse, desconsiderare,  jigniri, insulte verbale, dominarea celuilalt, controlul asupra celuilalt, critica și învinovățirea, așteptările exagerate, șantajul emoțional, etc.

De multe ori abuzul emoţional este folosit ca metodă de educație:

-manipularea copilului pentru a-și schimba comportamentul în direcția dorită de părinte (dacă nu mănânci tot îţi arunc jucăria preferată)

-pedepsele (fizice sau psihice – treci la colț, nu mai ieși din camera ta, etc)

-atacurile verbale (nu ești în stare de nimic, nu vei realiza nimic în viață, ești un prost)

-tăcerea și retragerea (m-am supărat pe tine și de aceea nu vreau să te mai văd sau să mai vorbesc cu tine; în suflet de copil asta este echivalent cu nu te mai iubesc)

-șantajul emoțional, victimizarea (o să mă îmbolnăvesc dacă vei face asta)

-lipsa conexiunii emoționale (lipsa empatiei, a înțelegerii, a susținerii emoționale)

Mulți părinți nu sunt conștienți că toate acestea sunt forme de abuz emoțional. Ei sunt convinși că apelează la un factor motivațional care va transforma copilul într-un adult realizat. Nu știu care sunt costurile acestei forme de ”educație”.  Nu știu rănile și suferința pe care le provoacă.

Părintele se centrează pe obţinerea comportamentului dezirabil. Probabil e prea obosit ca să mai aibă răbdare de iubirea necondiţionată. Poate crede că puiul oricum nu are capacitatea să înţeleagă prea multe lucruri acum. Poate crede că nu face niciun rău. Poate aşa au procedat şi părinţii lui cu el şi atunci perpetuează un comportament fără să stea să analizeze care au fost efectele pe care el însuşi le-a simţit la un moment dat, uitând cât de largă este acum deschiderea la informaţii şi cât de mult au avansat studiile în domeniul psihologiei copiilor.

Mi-ar plăcea uneori să am puteri magice şi să pot lăsa părintele să simtă care sunt efectele acţiunilor lui asupra unui sufleţel de copil. Să simtă durerea din întrebarea: “Oare am făcut ceva atât de grav încât mami sau tati să nu mă mai iubească?”, “Oare chiar sunt un copil rău?”, “Oare îi fac rău părintelui meu?”, “Oare mă vor ierta vreodată?”. 

Copiii au nevoie de iubire, de înţelegere, de acceptare şi mai presus de toate, au nevoie de securitate, de siguranţa care să le permită să se dezvolte frumos şi armonios. Prin abuz emoţional tocmai această siguranţă le este distrusă şi vom obţine adulţi anxioşi, cu stimă de sine scăzută, cu un permanent sentiment de vină.

Copiii sunt fiinţe extrem de impresionabile care îşi divinizează părinţii. Nu au experienţa de viaţă a acestora şi iau ca adevăr absolut orice vine din partea părinţilor. Totul este trăit la o magnitudine mult mai adâncă decât simţim noi acum. Responsabilitatea pe care noi o avem ca părinţi este mult mai mare decât ne închipuim. Chiar cu cele mai bune intenţii putem face un rău imens puilor noştri.

Am citit zilele trecute un exemplu de comportament aparent inofensiv care poate provoca răni inimaginabile:

O mamă plânge tristă în pat. Băieţelul se joacă lângă ea. Înduioşat, o pupă pe mămica lui, imitând un comportament pe care a văzut că l-a avut şi aceasta când el a fost trist. Mama zâmbeşte, îşi şterge lacrimile şi-i spune băieţelului:

-Hei, gata! Mi-a trecut! Pupicii tăi mi-au alungat supărarea!

Aţi putea spune că e o scenă extrem de drăguţă. În realitatea, mama tocmai i-a transmis băieţelului că fericirea ei stă în mâinile lui. Povara cu care l-a încărcat este covârşitoare şi nu va putea fi niciodată dusă la îndeplinire. Atunci când mama va fi bolnavă, tristă, suferindă şi o pupă nu va putea rezolva situaţia, băieţelul va fi copleşit de sentimente de vinovăţie. Copilul va simţi de-acum că întreaga soartă a mamei lui stă în mâinile sale, mult prea mici pentru o responsabilitate atât de serioasă.

Da! Deşi uităm adesea sau o folosim în scopuri greşit direcţionate, atât de mare putere avem asupra copiilor noştri!   

Sursa foto: https://unsplash.com

 

 

Abuzul emoțional, cea mai gravă formă de abuz
Tagged on:                                     

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *