E clar, bine știut, demonstrat, acceptat și parafat: I am a hugger! Îmi plac îmbrățișările! Îmi place să le primesc și îmi place să le ofer! Îmi place aceea dăruire din ele care trece granițele declarativului, ale vorbelor ce sunt acum susținute de fapte! Îmi place expunerea totală, fără temeri sau inhibiții spre cel de lângă tine! Îmi place vulnerabilitatea și fragilitatea unei îmbrățișări! Îmi place sentimentul de protecție oferit și primit în același timp! Îmi place puterea de a te deschide într-o îmbrățișare!
Cele mai multe îmbrățișări ale mele merg spre și dinspre păpădie. Fie că e somnoroasă și vrea puțină liniște ”la blațe la mami”, cu mânuțele înfășurate în jurul gâtului meu și căpșorul lăsat ușor pe umăr, fie că e extrem de bucuroasă și simte nevoia să exprime asta într-un mod fizic, fie că vrea să-și susțină afirmația atunci când cu cel mai dulce glas posibil în lumea asta toată mă informează: Besc, mami!!!, fie că mami pur și simplu se va topi cu tot de drag dacă nu primește atunci o îmbrățișare, declarațiile noastre de iubire înnodată sunt foarte dese.
Așa că da, recunosc: Hi, my name is Mădălina and I’m a hugger!
Odată cu venirea nopții însă lucrurile se schimbă. De atunci până dimineață, fiecare e pe cont propriu. Cu somnul nu e de glumit! Ne drăgălim cât vrei în timpul zilei dar noaptea fiecare își vede de ritualurile lui. Eu nu pot înțelege cum doarme cineva bine dacă stă așa îmbrățișat. În primul rând, ți-e cald când celălalt se lipește de tine cu toată căldura corpului lui. Apoi, nu mai ai pic de spațiu să respiri și tu puțin. Dacă vrei să te fâțâi până îți găsești poziția perfectă de somn, te cuprinde la un moment dat un soi de jenă că celălalt trebuie să se fâțâie odată cu tine ca să se adapteze la poziția ta. Dacă se fâțâie celălalt, îți vine să-i dai un bobârnac în nas să se potolească odată ca să poți și tu dormi. Nu mai bine ne vedem noi noaptea fiecare de treburile lui și ne îmbrățișăm dimineață cât vrei tu?!
De vreo câteva săptămâni, păpădia zice că nu! O meteahnă nou achiziționată de la ta-su care, se pare, a dus lipsa îmbrățișărilor nocturne, așa că a cooptat-o pe fii-sa în tagma lui, învățând-o cu îmbrățișările de noapte. Când era mai micuță, Ania era in complete agreement cu mine: se transforma instant în arici dacă te apropiai înainte de culcare de ea. A stricat-o însă taică-su! Nu a durat foarte mult până când fetițul a decis că dorește să doarmă îmbrățișată de mine. Așa că, în fiecare seară îmi cere cu un glas dulce:
-Hai, mami, pui mânuț peste Ania acuma!
Recunosc că nu-mi pare chiar așa inconfortabil cum mă așteptam. E chiar drăgălaș să simt cum respirația păpădiei devine lină și regulată sub brațele mele ce-i asigură toată liniștea pământului!
Nu am ajuns la performanța de a și adormi așa îmbrățișate. După ce somnicul fetițului este bine instalat, îmi iau ușurel mâna și mă retrag în colțișorul meu. Dar, hei, e și acesta un început!
În concluzie, un diagnostic corect al meu ar suna cam așa: Hi, my name is Mădălina and I’m a hugger … until the night falls!
Sursa foto: http://thehugsblog.com
