După 3 ani și 5 luni de zile, încă ne surprindem eu și Florin privind-o pe Ania, parcă total surprinși, plini de uimire, ca în fața unei minuni a lumii, ca în fața unui miracol. Parcă nu ne vine încă să credem că e puiul nostru, că putem simți atâta iubire pentru ea, că ne aduce atâta fericire și liniște în suflete.
Fie că râde cu gura până la urechi, fie că folosește un cuvânt nou pe care-l bănuim imediat că provine dintr-un căpșor de mic geniu, fie că o privim fascinați cum doarme, fie că o inspirăm, fie că face ceva neașteptat, fie că e amuzantă sau serioasă sau supărată, fie că ne trezim dimineața nerăbdători și tânjind după o altă zi cu păpădia, noi încă părem amețiți și nedumeriți de atâta minune câtă încape în ea.
Mă întreb acum cum de nu am simțit dorul acesta pentru ea atunci când eram doar noi doi. Sigur că ne doream copii, că vorbeam tot timpul despre cum va fi când va fi, dar nu aveam atunci capacitatea de a prevedea imensitatea asta de emoții pe care le trăim acum. E ca și cum ar fi stat ascunsă în sufletele noastre, așteptând să explodeze ca o furtună pentru inimi însetate ce nici măcar nu știu cât de mult își doresc să-și potolească setea.
Mi se pare cumva că trăindu-ne viața fără ea, e ca și cum te-ai bucura de lumina unei lămpițe când dincolo de perete strălucește magnificul soare.
Sinceră să fiu, nici nu cred că ne vom trezi vreodată din această nedumerire fantastică! Ne și văd la bătrânețe rugând-o să ne lase să o privim cum doarme. Și adevărul este că nimeni nu ar trebui să-și privească altfel vreodată copiii decât exact așa cum sunt: niște minuni ale lumii!
Sursa foto: http://blog.doctoroz.com
