Când era Masha micuță și afară era iarnă geroasă, o țineam mai mult în casă. Pentru că, anterior aterizării ei în familia noastră, nu avusese parte de o educație corespunzătoare a igienei personale și a spațiului în care habitează, își făcea necesitățile fiziologice pe unde o apuca, ceea ce pentru Ania era teribil de distractiv, nu neapărat datorită actului în sine ci pentru că reacțiile noastre la acest fapt erau mereu o desfășurare impresionantă de forțe: teancuri de prosoape absorbante, ia peria cu apă și cu detergent și freacă cu asiduitate spațiul infestat, tamponează frenetic până la evaporare, parfumează, spray-ează și împrospătează.

Era un mega motiv de sărbătoare pentru păpădie atunci când patrupeda decidea că e timpul pentru a marca un teritoriu încă destul de necunoscut. Se entuziasma peste măsură în timp ce ne striga bucuroasă:

-Maaaami, taaaatii, Masha cut pișu-caca! Hai, mami, vezi pișu!!

Odată cu primele raze mai călduțe de soare, domiciliul lătrătoarei a fost stabilit definitiv și forțat, în curte, alături de ceilalți doi confrați ai ei. Dar pentru că frigul iernii le unise destul de mult pe fetiț și cățelușă, Ania insisita în continuare să primească vizite constante ale celei din urmă. Cum orice despărțire de un partener de joacă e grea, când venea timpul ca Masha să părăsească confortul casei, se lăsa mereu cu refuzuri din partea păpădiei. Așa că, am început să apelăm la argumente logice, bazându-ne pe partea rațională a puicii noastre:

-Masha trebuie să meargă acum în curte să facă pișu și caca la toaleta ei de după casă, iubire!

Informația era primită cu acceptare înțeleaptă de către fetiț, care deschidea ușa larg și îndemna patrupeda spre afară.

Mă plimb dimineața cu Ania în primăvara însorită, pe străduțele din cartier. Căutăm cu înflăcărare orice vietate ar putea fi trează la acea oră mică din zi. De după un cireș înflorit, dintr-o curte tăcută, apare o pisicuță ce se îndreaptă tacticoasă spre noi. Ania este în culmea fericirii. O strigă la ea. Pisicuța se îndreaptă direct spre mânuțul întins al păpădiei, o miroase concentrată și se lasă mângâiată de două ori pe cap. Se întoarce apoi spre mine și execută două mieunături dramatice, văitându-mi-se de viața grea și încercată pe care o are de dus în spate. Ridic din umeri și încerc să mă explic: eu sunt mai degrabă o dog people și nu prea o pot ajuta. Nemulțumită și aparent dezgustată de atitudinea mea, decide să ne trateze cu indiferență și se îndepărtează la fel de tacticos cum apăruse. Ania o cheamă din nou la ea:

-Hai pisicuță a mine!!! Hai, pisi-pisi!

Miorlăitoarea este însă zid de ignorare, nici nu clipește ci mărește constant distanța dintre noi.

Pentru că veselia Aniei este de neclintit, fetițul decide să-i acorde pisicuței prezumția de nevinovăție și acceptă abandonul empatizând cu aceasta și raționalizând un motiv cu care a fost atât de familiarizată în ultima perioadă:

-Bine, pisicuță! Du-te fă pișu-caca! Pa-pa, pisicuță! Paaaa-paaaaa!!!!, și-i trimite cu mânuța un pupic răspândit în eter. 

Nu ai cum să nu adori un fetiț atât de înțelept ca puiul meu iubit!

Sursa foto: http://hdwallpapersrocks.com

 

 

O Masha exilată și pisicuța cea țâfnoasă
Tagged on:                         

Leave a Reply

Your email address will not be published.