Știu că probabil voi supăra multe mămici, dar eu nu prea cred în chestia asta cu ”n-am avut lapte să alăptez”. Nu cred că-i ca și cum s-a terminat tot până să ajung eu la rând. Organismul nostru e fantastic construit și știe ce are de făcut. Poți rămâne temporar fără lapte dacă ești foarte stresată, obosită, treci prin depresia postpartum, nu stimulezi suptul suficient, nu alăptezi constant și înveți bebelușul cât de ușor e cu biberonul. Dar dacă motivația ta e puternică și realizezi cât de important e pentru bebelușul tău să fie alăptat, dacă te informezi corect încă de când te mângâi drăgăstos pe burtică despre cum se atașează copilul la sân, despre pozițiile de alăptat, despre ce să faci ca să stimulezi lactația sau despre ce să nu faci, cred că nicio piedică nu poate sta în fața acestui intim moment de conexiune.
Există acum chiar și consilieri în alăptare (mai ales în orașele mari), care pot veni la tine chiar din maternitate sau când ajungi cu bebelinul acasă, să te ajute și să-ți dea sfaturi. Eu am vorbit, în perioada când eram însărcinată, cu un astfel de consilier pe care mi l-a recomandat Isa, prietena mea din Sibiu, Ștefania Samarghitan se numește (o găsiți ușor pe facebook). E deosebit de drăguță și de săritoare (s-a oferit chiar să mă pună în legătură cu unele consiliere din Timișoara, unde trebuia să nasc eu). S-a interesat și după ce am născut cum merge treaba cu alăptatul.
Sigur că sunt și cazuri medicale în care alăptatul face mai mult rău și atunci nu ai alternative. Dar, sper eu, acestea sunt foarte puține.
Mi-am dorit enorm să alăptez. Mi-am făcut temele încă de când Ania era cât un bob de mac. Când după baby shower m-a sunat o prietenă și mi-a spus că a vorbit cu un medic specialist din Timișoara și că eu, cu nenorocitul meu de virus B (HBV), nu pot alăpta pentru că i-l voi transmite și Aniei, am plâns trei ore neîntrerupt. Nu puteam concepe că momentele acelea de maximă conexiune (alături de dormitul Aniei la mine în brațe) nu vor fi posibile pentru noi. Mă simțeam murdară că nu-i voi putea oferi puicii mele cea mai bună și mai protectivă alimentație care există pe pământul acesta. Îmi venea să merg și să mă iau la trântă cu cei care pe la patru ani, printr-o afurisită de injecție, îmi dăduseră corvoada care avea să mă țină departe de puiul meu.
După ce-am plâns tot ce era înlăuntrul meu, mi-am înghițit lacrimile și mi-am zis că nu pot lăsa să se întâmple asta. Atunci am contactat-o pe Ștefania care mi-a spus că nu-mi poate da un răspuns exact, dar că se mai interesează. M-a băgat într-un grup pe facebook care era centrat pe alăptare exclusivă și m-a pus în contact cu câțiva specialiști. Răspunsurile erau ambigue, parcă nimeni nu voia să-și asume responsabilitatea unuia categoric. Aș putea alăpta dar în același timp exista și riscul de infecție.
Așa că am făcut ultimul lucru care-mi rămăsese și l-am contactat pe prietenul meu OMS-ul. Acesta mi-a explicat frumos că laptele matern nu transmite virusul dar să am mare grijă la ragadele (răni) ce pot apărea pe mamelon în timpul alăptării. Dacă sângele meu intră în contact cu vreo micuță rană ce și-a găsit lăcaș în gurița Aniei, atunci riscul ar crește considerabil.
Înarmată cu două seturi de protecții din silicon pentru mameloane pe care însă nu a fost nevoie să le folosesc prea mult (daaa, există așa ceva și se folosesc pentru a preîntâmpina apariția ragadelor) mi-am recăpătat suflul și optimismul. Fetița mea avea să fie până la urmă, alăptată de mămica ei.
Problemele însă nu s-au oprit aici. După ce am născut-o pe Ania, prin cezariană din cauza aceluiași dușman de virus B, operația făcea să fie destul de greu pentru mine să adopt nonșalant pozițiile pe care le exersasem de atâtea ori, în ciuda buticii proeminente. În plus, laptele meu refuza să pornească spontan. M-a ajutat prietena mea, Mariana, asistentă la secția de nou-născuți, cu sfaturi despre stimularea lactației. În zadar, însă.
Puica mea era între timp alăpatată cu formulă de lapte. În toată vâltoarea care se învârtea în jurul întrebării: Pot sau nu să alăptez?, în ultima lună de sarcină, am citit un număr de articole despre care e cea mai bună formulă de lapte pentru bebeluși. Am făcut o listă cu ce ar trebui să conțină o formulă ca să fie cât mai aproape de compoziția laptelui matern și cu acea hârtiuță, eu și viitorul tătic, ne-am înființat la un magazin ce oferea o gamă largă din acest produs. Le-am luat pe toate la rând, ca orbii, și am încercat să identificăm formula câștigătoare. Aceasta se numește Hipp Combiotic și pentru noi a fost excelentă, nu ne-a dezamăgit.
Cum zvonurile circulă repede, personalul medical a aflat destul de repede că e o nebună cu virus B care insistă că vrea să-și alăpteze copila la sân. Așa că s-au înființat la mine în salon, într-o bună dimineață, o mică armată formată din doi medici gineco, medicul de la secția de nou născuți, asistenta șefă și vreo două infirmiere:
-Am auzit că vreți să alăptați, deschide precaut conversația unul dintre medici, în timp ce mă consulta.
-Îhâm, gem eu printr-un junghi ce-mi amintea de proaspăta fereastră pe care ieșise Ania de curând.
-Păi, știți, nu e tocmai indicat în cazul dumneavoastră, având în vedere că sunteți purtătoare de virus B.
-Da, am auzit că se spune asta, îi răspund eu bucuroasă că s-a încheiat consultul.
-O să-i transmiteți virusul și micuței, înrăznește timid și medicul de bebeluși.
-Voi încerca din răsputeri să nu o fac, îi zâmbesc eu amabil. Viremia mi-a ieșit foarte mică, adaug apoi repede ca să-i liniștesc.-
-Să știți că formulele de lapte înlocuiesc cu succes laptele matern, insistă și asistenta șefă.
-Vă mulțumesc frumos tuturor pentru grijă dar îmi asum această responsabilitate pentru că sunt singura care poate face asta, am încheiat, delicat zic eu, conversația.
Cu o zi înainte să ieșim din spital mi-a adus soacra mea o sticlă de doi litri de ceai din fenicul, chimen și anason, cu mesajul: bea-l pe tot. Ceea ce am și făcut, ascultătoare fiind și în acea seară minunată alimentul minune pentru Ania o aștepta cuminte în sânii pregătiți de alăptat.
Am alăptat-o doar două luni. Nu pentru că nu am avut lapte ci într-un fel, cu tot curajul meu afișat, de teamă. Dacă se întâmplă cumva? Dacă îi dau virusul puiului meu? Dacă toți specialiștii aceștia au dreptate?
Îmi pare rău acum că n-am fost mai hotărâtă, mai curajoasă. Dacă aș lua-o de la capăt, mai ales știind acum că nu i l-am transmis Aniei, cu siguranță că aș alăpta-o cât și-ar dori ea.
Am hrănit-o mixt (ziua sân și noaptea formulă) și pe de o parte mă bucur pentru că, așa, a putut și Flori să simtă conexiunea cu fetița lui iubită.
Am încercat o tonă de biberoane până să se decidă Ania care-i place mai mult și să rămână la Momma Lansinoh, pe care le folosim și astăzi.
Înțărcarea a venit natural din cauza biberoanelor prin care era mult mai ușor de tras și din cauză că, nefiind stimulat, laptele a început să scadă.
Încă mi-e dor de alăptat. Dar au fost două luni de care am profitat la maxim. Momentele acelea când păpădia mea molfăia pofticios la pieptul meu, nu ni le șterge nimeni din albumul nostru cu amintiri.
E oricum (încă) destul de greu să alăptezi la noi în țară pentru că nu ai parte de susținere. Nici de la cadrele medicale, nici de la societate. În cazul meu a fost și mai greu deoarece exista și un motiv plauzibil.
Mă uit cu drag la prietenele mele, Ioana a cărei fetiță tocmai a împlinit un an și încă mai bea lăptic de la mămica ei și la Cristina al cărei pui e doar cu o zi mai mic decât Ania și încă se desfată regește din alimentul fermecat. Sunt atât de mândră de ele! Dar sunt mândră și de mine. Că am încercat și reușit, că nu m-am lăsat intimidată, că mi-am ascultat instinctul, că m-am informat și nu am lăsat un nor să-mi dicteze acțiunile, că Ania e sănătoasă și fericită, că sunt mămica aceea care credeam și-mi doream eu să fiu!
Alăptatul nu te transformă într-o mămică mai bună, nu te face mai mamă decât toate celelalte mame la un loc. Dar cu siguranță îi dă un start bun sănătății puiului tău.
Sursa foto: http://www.spelldesigns.com, http://www.shape.com, http://www.medicinenet.com, http://www.chicbebe.ro, http://www.parents.com, http://www.gettyimages.com/
