Fiecare persoană se gândește mai întâi la binele ei. Nu poate exista responsabilitate socială fără a avea o doză sănătoasă de responsabilitate personală. Te duci la vot și-ți pui înainte interesele proprii. E firesc.
Poate că ai o afinitate aparte pentru un anume partid politic. Poate că, votându-i, vei avea parte de niște avantaje personale. Poate că, odată cu acest vot, viața ta se va îmbunătăți: vei trăi în palatul de cleștar unde vor curge râuri nesfârșite de mâncare și băutură, vei avea funcții importante, poziții sociale înalte și comori nemaiîntâlnite.
Dar, la un moment dat, viața te va invita la o plimbare prin regat, și s-ar putea să afli atunci cât de dureroasă este lipsa de respect, cât de greu îți este să respiri atunci când te sufoci, cât de dificil e să râzi atunci când alții urlă, cât de încet înaintezi când alții îți pun piedici. Mizeria a ajuns până la poarta palatului tău și ți-e acum imposibil să te mai bucuri de aerul din oaza ta de liniște. Dincolo de mediul controlat pe care l-ai votat, nu ești tot tu? Nu este vorba tot de binele tău?
Partidul aflat acum la putere și președintele lui sunt cel mai bun lucru care ni se putea întâmpla, de câțiva zeci de ani încoace. Americanii au o vorbă: până nu atingi pragul de jos, nu găsești puterea să te ridici. Poate că am mai fi dus-o mult așa, oscilând între două-trei, mai mult sau mai puțin rele, pendulând, tăcând, făcând compromisuri, oftând. Poate, preocupați de căderea noastră personală, nu am fi văzut cât de mulți suntem acolo împreună, poate nu am fi aflat cât de puternici suntem, cât de vii, cât de curajoși.
Există încă o lipsă acută a educației politice la noi în țară, oameni care nu vor sau nu pot să cunoască realitatea ce-i înconjoară, oameni care asemeni unor suporteri sportivi, vor merge cu echipa favorită până la capăt, nerealizând că nu sunt spectatori ci că ei înșiși joacă în acest meci, legați de mâini și de picioare, cu mingi vâjâindu-le pe lângă urechi, incapabili să facă vreo mișcare.
Referendumul mi s-a părut penibil. Pe bune, chiar e nevoie să întrebi poporul dacă e de acord să nu fie iertată corupția? Oricât de penibil sună însă, se pare că a fost și extrem de necesar.
Da, am ajuns pe fundul prăpastiei și acum ne sprijinim unii pe ceilalți în urcare. Nu e ușor, dar, așa cum se întâmplă în povești, când te aștepți mai puțin, apare o minune care te ajută să mergi înainte. Românii din diaspora sunt trecuți demult de marginea prăpastiei. Dar în loc să-și vadă de drumul lor, s-au oprit cu toții în loc și acum ne aruncă frânghii ca să ne ajute și pe noi să ieșim. Stau acolo stoici, neclintiți, toți laolaltă. Mărăcinii reușesc să mai rupă din frângii dar ei nu se lasă.
Pentru mine, dreptul la vot nu este o opțiune, ci o obligație. Am o țară de lăsat moștenire copilului meu iar absenteismul nu este o variantă. Am votat cu emoție, cu speranță și cu o oarecare bucurie. Poate că nu voi avea în viața asta palate de cleștar și râuri curgânde de lapte și miere, dar sper ca până la urmă, votul meu să-i aducă urmașei mele, lumina de la marginea prăpastiei și, cine știe, șansa să-și construiască singură un palat așa cum dorește, în timp ce respiră cu nesaț, aerul curat al țării în care trăiește.
Sursa foto: www.brant.ca
Articol apărut în Ziarul Hunedoreanului și pe site-ul anchetadehunedoara.ro.
