Vine o vreme în viața fiecăruia când realizăm că părinții noștri nu sunt supereroii pe care-i vedeam cu convingerea noastră de copii. Că fac greșeli, că au limite, că nu le știu pe toate și că nu pot, doar printr-o întindere firească a brațului, să atingă luna de pe cer. Și atunci devii furios pe ei, pe neputința lor, pe tine, pe neștiința ta, pe Univers. Și furia aceasta este bună și sănătoasă, pentru că ea te învață că nimeni nu este perfect și că e ok să faci greșeli, să înveți, să accepți, să o iei de la capăt, să iubești necondiționat, să ierți și să te ierți.
Pentru fetițe, în ciuda unor credințe eronate, relația cu tatăl este de o importanță capitală pentru viitorul lor deoarece ea va seta calitatea relațiilor cu partenerul pe care și-l vor alege. Figura paternă va fi fie o pavăză, fie o piedică, mereu prezentă, dăinuind în fundal.
Tati acesta al meu a fost un supererou. Mereu prezent, mereu implicat, iubitor, jucăuș, deschis, înțelept, amuzant. Adoram să vină să mă ia de la școală mai repede (se mai întâmplă de-astea atunci când ești fiica învățătoarei tale), îmbrăcat în uniforma lui de ofițer (a fost polițist aproape o viață) și să mergem împreună la magazinul de jucării unde puteam să-mi aleg orice păpușă doream.
Când trebuia să fac analize, injecții, plânsul meu îl dărâma. Deși avea zilnic de-a face cu hoți, criminali, delicvenți, deși vedea nevăzute și le făcea față cu putere, suferința noastră îi era de nesuportat.
La primii fulgi de nea din toamna târzie, știam cu emoție tremurândă ce urmează: mă urcam cu soră-mea pe săniuța învelită cu o păturică cu grijă de mami și porneam în galopul condus de tati, în hohote de râs, cu zăpada rece ce ni se topea pe obrajii îmbujorați și cu sufletul dansând de bucurie.
Cea mai bună mâncare pe care încă o mănânc, e făcută de tati. Când eram studentă la Timișoara, în absolut fiecare săptămână primeam pachet (livrat direct sau prin tren) cu mâncare de casă, suficientă cât să hrănească un palier întreg de cămin studențesc. A fost slăvit și lăudat pentru priceperea lui, de guri flămânde care poate nu l-au cunoscut niciodată.
Ne-a protejat mereu dincolo de limite și deși poate că ne-a legat prea mult de el, ne-a oferit la schimb ceva mult mai prețios, ceva ce nu am fi putut învăța singure: suntem valoroase și merităm să fim iubite!
Am aflat târziu că este totuși om, prin ochi mai tineri și mai experimentați. Dar odată cu vârsta, începi să vezi și alte lucruri ascunse inocenței. Tati nu a avut o viață deloc ușoară, nu a avut copilăria noastră fără griji. A plecat de jos, a trebuit să lupte singur cu greutăți, cu prejudecăți, cu sărăcia. A trebuit să se ridice singur. A avut mereu la îndemână cărări lăturalnice pe care să le urmeze dar a ales întotdeauna calea cea mai luminată. Cred că este persoana cea mai ambițioasă pe care o cunosc și totuși cumva, a reușit să-și păstreze sensibilitatea, generozitatea, toleranța, iubirea nepătată.
Îl văd acum cum se joacă cu Ania, cum îi vorbește, cum o protejează și cum o iubește și simt în zâmbetul păpădiei aceeași imagine proiectată în sufletul meu de copil.
Dar cine este tati acum pentru mine? Este omul care m-a făcut să-mi doresc să fiu mândră de mine, să pun capul pe pernă liniștită și împăcată seara. Este un model de caracter, de ambiție, de voință, de reușită. Este un învingător. Este persoana care mi-a demonstrat că iubirea poate fi for ever, că există, pentru oricine dorește un ”și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Este una dintre puținele persoane în care am cea mai mare încredere din lume. Este una dintre puținele persoane la care mă duc atunci când am nevoie să mi se amintească cât de iubită și valoroasă sunt.
Hei, cine a spus că supereroii nu fac greșeli? Cu siguranță, nu un adult.
La mulți ani, tati! Te iubim așa cum facem noi mereu: până la cer și-napoi, de-un infinit de ori!
