Cum spuneam, eu iubesc să mă joc. Unul dintre jocurile mele preferate, în facultate și până înainte să o am pe Ania, era mima. Când mă întâlneam cu prietenii mei vechi, mă întrebau amuzați:
-Ai vrea să ne jucăm mima acum, nu-i așa?
Aveau dreptate. A fost de la sine înțeles că atunci când am găsit un joc de mima pentru copii, cu cartonașe colorate, i l-am luat imediat păpădiei. Surpriză sau nu, Ania l-a îndrăgit pe loc iar acum este una dintre activitățile noastre preferate.
La un moment dat, mă jucam cu Ania de-a ceva căței. În lipsă de personaje umane, am decis să introduc unul în jocul nostru:
-Hei, uite că a venit Auri să-i facă băiță cățelușului.
Ania s-a oprit confuză:
-Unde e Auri, mami?
-Nu e aici, pui! Doar ne imaginăm că este!
Repetitivitatea acestor evenimente a dus la următoarea situație:
Ne jucăm în curte. Fetițul îmi înmânează un teanc de cărți și-mi cere să i le citesc pe toate. După vreo trei povești, începe să se plictisească, dar nu e dispusă să-mi ofere mie vreo pauză:
-Mami, tu scrie acolo mai departe că eu merg până la portiță că mă așteaptă prietenul meu Giubili!
Da, e mare amatoare de nume inventate de ea.
Respect indicațiile amuzată, dar mă opresc atunci când se postează zâmbitoare în fața mea, cu mânuța depărtată de corp și strânsă în pumn, ca și cum ar ține pe cineva de mână.
-Heei, fă-mi și mie cunoștință cu prietenul tău, te rog!
Se uită circumspect la mine și mă avertizează:
-Vezi că nu e real, mami, e imamimat!
-Aha, deci e un prieten imaginat. Am înțeles! Spune-mi despre el!
Se uită veselă în stânga ei, și, în timp ce eu strâng ușurel mânuța invizibilă, Ania îmi spune pe nerăsuflate:
-Ăăăă … Giubili este băiețel și el se bate mult!
Aoleo, asta de unde a mai apărut? O privesc îngrijorată:
-Serios???
Îmi citește rapid privirea și mă liniștește veselă:
-Da, mami, dar bate numai oamenii răi!
Ok, deci am înțeles partea cu agresivitatea nu este bună, pentru că s-a disociat cumva de ea, dar mai avem de lucrat la partea cu de ce se manifestă ea la unele persoane. Iar supereroii ăștia din desene nu prea ne ajută în acest proces. Cred că e timpul să vorbim mai mult despre suferințele și durerile supereroilor, care îi împiedică să găsească căi pașnice de manifestare.
Partea frumoasă este însă că și bătăușii pot fi prietenii noștri. Nu e neapărat nevoie să-i marginalizăm, să-i excludem ci mai degrabă putem încerca să-i înțelegem, să le fim aproape și poate chiar să-i ajutăm să-și depășească neajunsurile.
Uuuuuf, ce fetiț miraculos mai am și eu!
Sursa foto: http://www.pravoslavie.ru
