Somnul de prânz al Aniei nu a fost niciodată subiect de dezbatere. Chiar dacă era vorba despre petreceri, evenimente sau activități profesionale, somnul păpădiei era primordial.
Pentru mine, somnul ei de prânz este și convenabil, și inconfortabil uneori. Pe de o parte, mă ajută acele 20-30 de minute cât stau întinsă în pat lângă fetiț până adoarme, pentru că-mi mai odihnesc și eu oasele și pornesc cu alt elan înainte, iar apoi, în acea oră și ceva de liniște, reușesc să duc la bun sfârșit activitățile care necesită concentrare și care nu pot fi realizate atunci când ești cu capul în două locuri deodată. Pe de altă parte, însă, activitatea noastră familială este fragmentată pentru că în preajma orei de somn, e musai să ne găsim în proximitatea unui pat și nu putem astfel să continuăm excursii, peripeții, aventuri cu durată mai lungă.
După vârsta de 3 ani, în teorie, copiii pot renunța la somnul de prânz, mai ales dacă seara sunt obișnuiți să se culce la o oră decentă. Bineînțeles, asta depinde de fiecare copil care alege acel moment atunci când (sau dacă) simte. Am tot așteptat și noi acest moment magic despre care auzisem atâtea povești, și iacătă-ne la 4 ani.
De vreo două săptămâni însă, Ania a început să dea semne că a ajuns și ea în acel moment, în mare parte prin dezbaterile care au loc înaintea somnului de prânz:
-Mami, dar eu mă plictisesc să tot dorm de prânz! Vreau să mă joc mai bine. Somnul de prânz este inutil.
Cu sufletul la gură, am așteptat să vedem cum rezistă fetițul unei zile pline, pregătindu-ne, pe alocuri, de crize de furie, mârâială, stări de adormeală, aferente lipsei de somn. Ania însă a zburat veselă și eliberată prin acea zi. E drept totuși că a două zi și-a dublat porția de somn.
Acum suntem în situația când avem o zi-două fără odihnă peste zi și trei-patru când doarme ca un îngeraș. Noi nu putem face altceva decât să așteptăm să-și regleze ea singură procesele rutiniere pe care vrea să și le fixeze.
Nu am probleme cu faptul că nu voi mai avea timp de respiro pentru mine deoarece puica e deja mare și înțelege atunci când mami are nevoie puțin de spațiu:
-Dacă ți-e nu-ți e somn, te rog să te joci puțin singură și liniștită până stau eu întinsă în pat 10 minute sau până îmi termin treaba.
Problema mea e că nu știu dacă sunt eu pregătită să renunț la somnul de prânz: adică mai întâi legănatul în cărucior, apoi în brațe, apoi scutece și acum, somnul de prânz???? Nu cred că sunt pregătită să crească așa repede!
Sursa foto: www.childrens.com
