Până acum vreo câteva luni, Ania nu era încă sociabilă. Mami şi tati îi erau suficienţi. Nu era temătoare cu străinii, pur şi simplu îi ignora. Dacă încercau să interacţioneze cu ea şi să o ia în braţe sau de mână, îi respingea cu un nu vehement, o scuturare din cap şi o fugă în braţele noastre.
Un copil nu poate fi abordat ca un adult. Nu poţi merge direct la el să-i întinzi mâna sau să-l îmbrăţişezi şi apoi să vă povestiţi viaţa. El nu are experienţa necesară să ştie cum decurg astfel de situaţii sociale. Are nevoie de timp să vă studieze, să se obişnuiască cu noul context, să vă vadă că interacţionaţi cu părinţii lui şi că sunteţi acceptat de aceştia şi abia apoi decide dacă sunteţi sau nu interesant, dacă doreşte sau nu să vă cunoască mai bine.
Nu încercaţi niciodată să luaţi un copil de lângă părinţii lui. Lăsaţi-l pe el să vă abordeze, să vină spre voi.
Procesul de interacţiune socială al Aniei a început treptat, cu interesul manifestat intens pentru Dorin (Dolin – bunicul matern). Relaţia lor se bazează pe joacă, distracţie, chiote de veselie şi hohote de râs. Astfel, prezenţa lui Dorin este întotdeauna acceptată, cerută şi căutată.
Deşi cu Auri (Aui – bunica maternă) îşi petrece mai mult timp, din când în când, ea mai trebuie să fie şi serioasă pentru că are mai multe responsabilităţi decât Dorin, aşa că Auri nu este primită cu acelaşi entuziasm ca perechea ei.
Interesul păpădiei pentru interacţiunea socială s-a extins apoi şi spre verişori, bunici paterni, mătuşi şi unchi.
Acum puica este deschisă spre oricine respectă ritualul de cunoaştere. Dacă păstrezi iniţial distanţa, îi zâmbeşti, te prezinţi şi-i vorbeşti privind-o în ochi şi acordându-i atenţie, ai toate şansele ca după o analiză minuţioasă, să fii luat de mână sau să ţi se întindă mânuţele pentru a fi luată în braţe şi să începeţi procesul de cunoaştere.
Are o preferinţă pentru bărbaţi şi băieţei mai mari, dar dacă eşti suficient de veselă, exuberantă şi dornică de joacă, ţi se acordă o şansă, chiar dacă eşti femeie.
Vei deveni rapid prietenul preferat care va trebui să însoţească fetiţul spre căţeluşii pe care vei fi îndemnat să-i mângâi, vei fi antrenat într-un joc cu mingea sau ţi se va solicita să numeşti obiectele dintr-o cărticică aleasă de ea.
Probleme vor apărea în momentul când vei simţi că ai dreptul să pleci. Acest presupus drept îţi va fi negat vehement şi se va apela chiar, în caz de nevoie, la lacrimi cu suspine.
După zece tentative eşuate de a-ţi lua rămas bun, vei reuşi într-un final să pleci, lăsând în urmă un fetiţ supărat care-ţi duce dorul şi nişte părinţi care încearcă să o consoleze după pierderea prietenului nou achiziţionat.
Asta e cea mai mare problemă cu care ne confruntăm în această perioadă: permanenţa prietenilor în viaţa păpădiei.
E dureros pentru Ania pentru că nu are noţiunea timpului, nu poate înţelege ce înseamnă „ne vedem mai târziu puţin”. Toată lumea este pe acest pământ pentru a o servi pe ea. Ea este peste tot şi nimeni nu are voie să aibă alte priorităţi. Nu înţelege că este în continuare iubită şi plăcută, chiar şi în lipsa prietenului. Nu înţelege de ce trebuie cineva să plece de lângă ea, tocmai acum când se distrau atât de frumos.
Pentru păpădie, plecarea prietenului este definitivă şi irevocabilă. După ce acesta părăseşte raza ei vizuală, dispare în neant. Pentru Ania, tot ce contează e aici şi acum.
Aşa că trece printrun proces de vindecare a trăirilor de tristeţe pentru dispariţia prietenului, stropit cu lacrimi şi suferinţă. E greu şi pentru ea, e greu şi pentru noi. Plânsul păpădiei ne este străin şi deşi este eliberator, asta nu-l face deloc plăcut. Dar îi respectăm trăirile, îi suntem mereu aproape, îi oferim toată afecţiunea de care are nevoie şi încercăm să-i explicăm de ce a trebuit să plece prietenul pierdut, unde merge şi ce face exact în acel moment, cum şi el se gândeşte la ea şi-i pare rău că a trebuit să plece. Îi povestim că şi noi îi simţim lipsa dar că ne bucurăm că-l vom revedea curând.
Treptat, puicuţa se linişteşte şi reîncepe o nouă aventură a vieţii ei, aici şi acum, cu mami şi cu tati.
Recunosc că totuși, câteodată mai trișăm și-i distragem atenția Aniei până partenerul de joacă reușește să plece. Pare o soluție mai simplă și mai la îndemână, dar pe termen lung este mult mai nocivă. Pe lângă suferința după prietenul pierdut se adaugă și minciuna, trădarea încrederii. Puica învață că nu se mai poate relaxa pentru că în acele momente, poate pierde pe cineva. Este trăirea ei pe care noi încercăm să i-o furăm. E dreptul ei să învețe să gestioneze situațiile dificile. E dreptul ei să cunoască toate faptele și să încerce să se adapteze adecvat, trăirilor ei. Nu faceți ca noi! Chiar dacă situația socială s-ar putea să devină ciudată, chiar dacă-i stricați programul copilului, chiar dacă vă pot încerca sentimente de neputință, de vină. Nu încercați să transformați situația într-un afront personal. Copiluțul vă iubește în continuare cel mai mult din lumea asta și nu se va schimba niciodată acest lucru. Acum tot ce știe el este că vrea ca distracția simțită să continue. Nu veți scuti copilul de suferință, din contră, o veți accentua, veți crea un precedent pentru neîncredere, îi veți lua controlul asupra situației și e posibil chiar să stabiliți bazele unei anxietăți de separare ce poate dura chiar toată viața.
Prezenţa noastră încă este intens dorită. Chiar cu prietenii prinşi într-o joacă amuzantă, ne va simţi lipsa şi va pleca în căutarea noastră. Nu concepe că mami poate pleca de lângă ea (şi din fericire, mami este aproape în permanenţă în prezenţa ei) şi plecarea lui tati este acceptată cu greu.
Dar asta face parte din viața pe care Ania trebuie să o înțeleagă și să o accepte. Chiar dacă vor fi lacrimi, sunt și multe zâmbete, voioșie și hohote de râs. Sunt oameni noi de la care aflăm multe lucruri interesante, care ne formează, care ne amuză și pe care, treptat, ajungem să-i iubim.
Procesul de socializare o fi greu și anevoios dar e extrem de frumos, fascinant și binefăcător. Așa că, vă așteptăm în vizită la noi!
Sursa foto: http://farmaciiledona.ro
