Eu sunt nițeluș de control freak. În cam toate aspectele vieții mele. Deși pare o caracteristică a unei personalități puternice, nevoia de control vine dintr-o anxietate care te forțează (să încerci) să controlezi tot ce te înconjoară, de teama unor surprize neplăcute.
Cine e soarele meu și păpădia vieții mele? Bineînțeles, Ania. Tendința ”fireacă” este să controlez tot ce pot din preajma ei. Dar, din fericire, aici intervine partea rațională din mine care-mi spune că fetițul are nevoie de spațiu și libertate, de încercări și greșeli, de experiențe ca să cunoască lumea în termenii ei. Și eu rămân atunci să mă lupt singură cu mine și cu impulsurile mele de anxietate.
Florin este mult mai relaxat în această privință ceea ce mă temperează și pe mine și menține un echilibru între noi.
Ania este o fetiță extrem de energică, vioaie și curajoasă. Nu a preluat foarte multe din stereotipiile fetițelor ci preferă mai degrabă să se joace de-a bătutelea cu tati (se împing amândoi și se hârjonesc în patul din dormitor), să fugă prin casă de-a supereroul, să alerge prin curte cu cățeii, să se dea cu motoarele și să se cațere pe unde-apucă.
Aceste preferințe vin la pachet, bineînțeles, și cu o serie de julituri, vânătăi, zgârieturi, cucuie și răni.
Așa se face că într-o joi seara, în timp ce eu mă delectam cu un film iar domnul tătic cu Ania împărțeau camera de joacă în hohote de râs și strigăte de luptă, aud dintr-o dată un plâns încetinel de păpădie.
Ca părinte, începi să înveți cât de serioasă este o căzătură după primele acorduri din plânsul puiului tău. De data aceasta, nu părea nimic grav. Se pare că Ania voia să exerseze unul dintre traseele de la gimnastică pe care le face cu doamna Simona, având ca recuzită canapeaua, un fotoliu și vreo câțiva saci de jucării. A ratat însă un obstacol și a nimerit cu fățuca în cotiera de la canapea, căptușită cu burete și îmbrăcată corespunzător.
Tragedia a început câteva secunde mai târziu când am văzut cum ochișorul drept al păpădiei începe să se învinețească amenințător, asemeni unuia care tocmai fusese implicat într-o încăierare. Poate că durerea a trecut rapid însă câteva zile bune după aceea am avut ca mărturie ochișorul vânăt care să ne amintească mereu de nefericita întâmplare.
Au urmat apoi explicațiile oferite la grădiniță, pe stradă și în familie. Deși părea un moment jenant, pe noi ne-a amuzat cumva această întâmplare. Cei din jur au fost foarte empatici și înțelegători, poate și pentru că ne cunosc. Însă nu pot să nu mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă am fi locuit în străinătate, într-una dintre țările foarte civilizate. Acolo, ești obligat să raportezi serviciilor sociale orice semn care poate fi rezultatul unui abuz. Ar fi urmat o anchetă și un psiholog ar fi trebuit să determine care au fost cu adevărat cauzele acelui semn. Dincolo de bătăile de cap care se atașează acestei anchete, de stresul prin care trece familia, recunosc că mi-ar plăcea tare mult ca acest lucru să se întâmple și la noi, în viitorul apropiat. Nu pentru păpădia care va avea probabil parte de multe astfel de întâmplări de acum înainte, lipsite însă de orice traume emoționale, dar pentru copilașii care într-adevăr au nevoie să știe cu certitudine că niciun fel de abuz, niciodată, sub nicio formă, nu are voie să se abată vreodată asupra lor. Pentru că nu întotdeauna, din păcate, în spatele unui ochișor vânăt se ascunde o joacă de copil care vrea să cucerească lumea.
Până atunci însă, noi ne purtăm rănile de război cu demnitate, curaj și asumare. Atât de multă asumare încât primele fotografii profesioniste făcute de pui la grădiniță, pentru mult așteptatul Crăciun, s-au nimerit să poarte însemnul acestei aventuri. Să vă mai spun că, mascate undeva pe-acolo, se mai aflau și o zgârietură de pisică și un ciorăpel care a reușit să se rupă la 5 minute de la îmbrăcare? Dar zâmbetul ei, acel zâmbet vesel și fericit, strălucește mai tare ca orice altceva din jur!
Sursa foto: www.wonderopolis.org
