De când ai născut şi te-ai separat fizic de puiul tău tu devii împărţită la doi (sau trei, patru, după caz). Sufletul tău nu mai stă doar în corpul tău fizic ci este acum parte şi din copilul tău. Orice schimbare se petrece cu el te va afecta şi pe tine implicit. Dacă e vesel, tu vei fi bucuroasă, dacă îl doare un picioruş, vei simţi şi tu durerea aceea, dacă e trist, vei plânge alături de el, dacă încearcă să realizeze ceva, vei fi cea mai mare susţinătoare a lui, dacă e furios, vei simţi şi tu nevoia să te descarci.
Viaţa nu mai e doar despre tine. Clipă de clipă, tu vei fi prezentă în două locuri deodată. Fie că te gândeşti că vine ora mesei şi te apuci de făcut mâncare pentru pui, fie că mergi la serviciu şi te gândeşti cât mai ai până primeşti salariul ca să-i cumperi ghetuţe, fie că te trezeşti noaptea buimacă şi încerci să identifici pe unde doarme copilul, dacă e acoperit, dacă îi e bine, fie că citeşti o carte în timp ce asculţi cu încordare orice sunet suspect ar putea veni din camera alăturată, tu nu mai eşti niciodată singură.
Şi deşi asta e extraordinar de minunat, e şi teribil de extenuant. Şi nu vorbesc despre o oboseală fizică pentru că ai învăţat să te descurci cu durerile de spate şi lipsa somnului, ci despre o oboseală psihică ce te solicită în fiecare secundă. E foarte dificil să fii în două locuri în acelaşi timp, să exişti în şi în afara corpului tău. E extrem de greu să te lupţi constant cu grijile, cu responsabilităţile, cu protecţia celei mai sfinte fiinţe, cu controlul situaţiilor imprevizibile, cu găsirea celor mai bune soluţii din lume, în timp ce mai ai şi altele pe cap (curăţenie, serviciu, familie, reţete, cumpărături, îngrijire personală, societate). Atunci când eşti epuizată fizic şi psihic ai tendinţa să alegi calea mai uşoară, chiar dacă ştii că nu e cea corectă. E imposibil să fii perfectă! Şi atunci faci greşeli.
Ţi-e foarte teamă că vei fi judecată pentru greşelile tale de ceilalţi sau chiar de copilul tău şi prea des, acest lucru chiar se întâmplă. Fie că puiul se va supăra pe tine şi te va intitula cea mai rea mami din lume, fie că celelalte mămici vor considera greşeala ta inacceptabilă, tot tu eşti cea care trebuie să înveţe să se accepte, să se înțeleagă, să se ierte şi să meargă înainte cu capul sus spunându-şi: Sunt o mamă bună!
Avem tendinţa să ascundem sub preş orice nu ne place la noi ca şi cum dacă nimeni altcineva nu mai ştie, lucrurile sunt mai puţin grave. Le acordăm celorlalţi o putere mult prea mare asupra noastră. Ne lăsăm judecaţi şi pedepsiţi de alţii care ştiu la fel de bine ca şi noi cât de greu poate fi uneori dar care aleg să nu vorbească despre asta. Ne uităm la alte mămici şi le invidiem întrebându-ne supărate: de ce e viaţa mai bună cu ele? Eu nu cred că e mai bună doar că în unele cazuri, fie nu avem parte de tot adevărul, fie au învăţat cumva să nu se mai ascundă ci să aleagă să se lupte cu acest monstru al greşelilor, să dea cu el de pământ, să-l confrunte şi să-l accepte ca parte din ele, să-şi permită ca din când în când, atunci când greul e prea greu, să mai aleagă şi calea mai uşoară.
Când văd mămici care se îndoiesc de capacitățile lor îmi amintesc de mine, cum sunt și eu stingheră câteodată de tot miracolul acesta nou al maternității, mereu atentă pe unde pășesc ca nu cumva, din greșeală, să strivesc vreo părticică din corola de minuni a păpădiei. Poate nu în aceleași privințe ca și ele, poate în altele pe care unele mămici le-au clarificat deja. Mi-e drag tare de ele pentru că asta înseamnă că le pasă, asta înseamnă că iubesc și că mereu vor vrea mai bun pentru puiul lor. Aș vrea să le pot încuraja cumva, să le țin de mână și să le spun că totul este bine dar știu că asta e o concluzie pe care singure trebuie să o tragă.
Tot ce pot eu astăzi face e să-i spun lui Moş Nicolae că nici eu nu sunt întotdeauna cuminte. Da, şi eu fac o grămadă de greşeli pe care le conştientizez sau nu. Şi ştiu că-mi va aduce oricum cadou pentru că, ghiciţi ce? Moşul meu nu se uită la greşeli ci-mi contorizează toate lucrurile bune pe care le fac.
Întotdeauna când greşesc mă întreb cum o va afecta asta pe Ania pe termen lung. E ceva ce va putea fi reparat uşor, e ceva ce o va marca, e ceva ce serveşte unui bun mai măreţ? Dacă răspunsul e favorabil îmi accept greşeala ca parte din mine. Dacă e o greşeală mai mare, lupt cu mine să o repar cât mai bine.
Aşa că Moşule, uite aici lista mea de greşeli:
1.Am dificultăţi în stabilirea limitelor, extrem de importante pentru păpădie. Anxietatea vine din faptul că atunci când se supără foarte tare şi plânge intens, fetiţul vomită ceea ce mă angoasează pe mine teribil (am o teamă mare de sufocare). Încerc să o repar pentru că uneori am descoperit că dacă limita este impusă de un părinte relaxat, convins că e bine ceea ce face, va fi mult mai uşor acceptată de păpădiu.
2.O laud prea mult, nu doar când realizează ceva pentru prima oară ci şi atunci când face ceva ce e natural. O laud că face caca, că sare din pat, că se scobeşte în nas. Uneori sunt extrem de entuziasmată de orice reprezintă Ania şi simt să-mi exprim acest entuziasm prin laude. Încerc să găsesc o alternativă pentru laude pentru că nu vreau ca păpădia să fie motivată doar de acestea. Vreau să facă un lucru pentru că simte ea că vrea să-l facă, nu pentru vreun factor extern. Nu-mi iese întotdeauna.
3.E drept că destul de rar, dar uneori ridic tonul la ea şi atunci mă enervez teribil pe mine, mă simt mică şi fără valoare şi câteva zile după rămân cu un ghimpe în piept. Încerc să găsesc echilibrul unui ton autoritar, total diferit de cel ridicat, dar nu reuşesc mereu.
4.Fiind foarte impulsivă, şi eu şi domnul soţ, mă cert uneori cu el în preajma Aniei. Ştiu din practica mea profesională ce efecte devastatoare poate avea acest lucru asupra unui copil care nu înţelege că uneori se mai întâmplă şi asta dar că totul va fi bine apoi şi încerc din toate puterile să controlez această variabilă. Dar firea mi-o ia uneori înaintea raţiunii.
5.Sunt prea stresată cu mâncarea. Ania trebuie să mănânce. Am o teamă stupidă să nu rabde copilul de foame, să fie hrănit corespunzător ca şi cum asta e în primul plan pentru o mamă bună. Tot din copilărie mi se trage pentru că eu mâncam foarte puţin când eram mică. Şi-atunci începe seria de greşeli la masă: încă îi dau eu să mănânce (doar la gustări o las singură), mesele trebuie să fie foarte variate şi atunci încă îi facem mâncare specială pentru ea la mesele principale, o laud când mănâncă tot (nu-mi vine să cred că am zis asta aici, mi-e ruşine de mine), îi promit avantaje dacă termină de mâncat. Da, ştiu, sunt groaznică, dar uneori astea sunt singurele soluţii pe care le pot vedea, chiar dacă sunt soluţii doar pentru confortul meu psihic.
6.Dacă tot sunt la capitolul mâncare, din când în când îi dau fetiţului meu să mănânce ou Kinder. A început ca o scăpare care este acum alimentată de bucuria supremă cu care este îmbrăţişată de păpădie.
7.Când am ceva important de făcut și Ania amenință că nu este de acord cu asta, îi ofer eu singurică varianta telefonului meu sau a desenelor animate care să îi ocupe timpul.
8.Nu pot să mă desprind de ea și uneori mi-e teamă că asta va încuraja dependența ei față de mine. Știu că sunt cea care are principala responsabilitate asupra ei, cea de care are cea mai mare nevoie acum dar mi-e teamă ca păpădia să nu simtă această nevoie a mea și să mi-o alimenteze doar de drag. Cumva, cred că va veni și timpul când Ania va vrea să stea fără mine și știu că atunci voi dori să-mi văd singură de ale mele, dar contest constant această idee și mă întreb mereu dacă e bine ce fac. Cum însă deocamdată asta e ceea ce simt, merg pe instinct și accept că aceste îndoieli ne vor feri de o dependență nedorită.
9.Atenția mea pentru Florin a fost drastic diminuată și uneori îi reproșez lui că nu se implică la fel de mult, ignorând faptul că el are rolul lui, care nu întotdeauna coincide cu rolul meu și că eu mi-am asumat singură (uneori cu japca J), aceste responsabilități. În momentele mele zen încerc să remediez situația. Nu cred că reușesc întotdeauna dar problema mea cu controlul e o poveste veche cu care mă lupt constant.
10.Sunt destul de comodă și centrată pe ce e important pentru mine și de aceea nu ieșim foarte mult în societate, parte pentru că exemplele din jur nu sunt întotdeauna cele care rezonează cu noi, parte pentru că ne-am creat acasă căminul pe care ni-l dorim. Ania însă are nevoie de diversitate, are nevoie să cunoască lumea prin ochii ei, uneori netrecută prin filtrul meu. E adevărat că e ferită de multe lucruri pe care nu le-ar putea procesa adecvat la această vârstă dar e privată și de multe lucruri frumoase pe care le-ar putea descoperi.
11.Deși țin neapărat ca fetițul să cunoască mereu adevărul uneori îl omit intenționat atunci când știu că acesta va fi greu acceptat. Cred că asta e problema tuturor părinților care vor să-și protejeze copiii. Caut să găsesc mereu puterea de a îmbrățișa plânsul atât de necesar al păpădiei, deși uneori îmi e teribil de greu.
Cu siguranță mai sunt greșeli pe care ori nu le conștientizez, ori psihicul meu încearcă să le ascundă, dar deocamdată acestea sunt cele cu care mă lupt acum.
Lista mea de greșeli poate fi și o listă de rezoluții pentru Anul Nou.
Ei, Moșule, ce zici? Le arătăm tuturor copiilor că tu nu te lași niciodată influențat de greșeli? Te aștept diseară și la mine?
Vreau ca Ania (și eu) să știe că nu sunt o mamă perfectă, că uneori aleg calea mai ușoară. Sper să o inspir și pe ea să-și accepte greșelile ei și ale celorlalți și poate chiar vom porni o tradiție de-acum. Cum Moș Nicolae nu e atât de strălucitor ca Moș Crăciun, poate reușim să-l punem puțin în valoare, demonstrând tuturor, în fiecare an, că Moșul nu ține niciodată cont de lista de greșeli pe care o vom întocmi noi singuri benevol, și că apreciază efortul și curajul de a ni le asuma și de a învăța să ne iubim mai mult, tocmai în ciuda lor.
Să aveți parte de un Moș frumos, oameni dragi!
Sursa foto: http://www.patheos.com
