Eu nu vreau să fiu eroul fetiţei mele, chiar dacă cel mai probabil, voi fi. Nu pentru că sunt eu vreo minunată ci pentru că toţi copiii îi consideră eroi pe părinţii lor. Chiar dacă nu sunt trataţi cu respect, chiar dacă sunt jigniţi, manipulaţi, abuzaţi, agresaţi, pentru copii, tot ce fac părinţii lor este extraordinar şi minunat.
Nu vreau să fiu acel părinte care are întotdeauna dreptate, care nu greşeşte niciodată, care face în viaţă numai lucruri bune şi corecte. Nu vreau să fiu părintele atotştiutor, care cunoaşte toate secretele universului. Nu vreau să fiu părintele care ştie cel mai bine cum ar trebui cei din jur să-şi trăiască vieţile. Nu vreau să fiu eroul fetiţei mele.
Nu vreau să fiu salvatoarea păpădiei. Atunci când va creşte şi va lua decizii pentru viaţa ei pe care eu le voi considera dăunătoare pentru ea, vreau să am puterea să nu mă transform în eroul ei. Chiar dacă îmi va fi extraordinar de greu să fac asta, chiar dacă voi fi convinsă 1000% că va greşi, vreau să-i spun părerea mea argumentată şi s-o las să greşească, pentru că e dreptul ei să facă asta. Îmbrăţişarea şi iubirea mea vor fi mereu acolo pentru ea, asta nimic pe lume nu va putea schimba. Dar nu e rolul meu să o salvez pe Ania de ea. De ce? În primul rând, pentru că în pofida credinţei generale, părinţii nu ştiu totul. În al doilea rând, pentru că din acea experienţă, bună sau rea, păpădia va învăţa ceva despre ea şi despre cei din jur. Şi în al treilea rând, pentru că, dacă aş greşi eu, nu aş putea trăi cu consecinţele faptului că am făcut mai mult rău decât bine, chiar dacă intenţia mea a fost onorabilă.
Copiii crescuţi într-o casă de sticlă, cei ale căror acţiuni vor fi transparente, corectate şi dirijate în permanenţă de părinţi, vor avea mai multe dificultăţi de adaptare decât cei lăsaţi să greşească. Mai ales atunci când nu va fi nimeni lângă ei care să le spună ce ar trebui să facă în continuare.
Eu nu vreau să fiu eroul fetiţei mele. Eroii sunt plictisitori şi perfecţi. Perfecţiunea este o povară prea mare de dus pentru mine. Eu vreau să fiu reală, sinceră şi veritabilă pentru Ania. Vreau să mă cunoască aşa cum sunt eu. Vreau să ştie că şi eu greşesc mult, că fac prostii, că am insecurităţi şi temeri, că am frustrări şi defecte. Şi vreau să ştie că e perfect normal să fie aşa. Nu vreau să-i ofer un model ipocrit pe care îi va fi imposibil să-l urmeze. Vreau să înveţe să se iubească şi accepte aşa cum e ea. Îi cer iertare de când s-a născut: „Iartă-mă, soare că ţi-am dat cu apă în ochişori!”, „Îmi pare rău, păpădie că te-am târât după mine la botezul acesta gălăgios, dar simţeam că nu pot să mă despart de tine!”, „Îmi pare rău, iubirea mea, că m-am luat cu ale mele şi nu mi-am dat seama că aveai nevoie de mine!”. Vreau ca Ania să înveţe să ierte şi să se ierte pe ea.
Mereu îţi vei dori ce e mai bun pentru copilul tău. Mereu îţi vei dori să simţi tu durerea lui. Mereu îţi vei dori să fie vesel şi fericit, să reuşească în viaţă. Mereu îţi vei dori să-l ajuţi. Părinţii însă nu sunt eroi. Nu pot face totul în locul copiilor lor. Pot să-i iubească necondiţionat și să-i accepte no matter what, pot să le ofere un model de urmat, pot să-i înveţe tot ce ştiu şi ei, dar vine o vreme când în afară de două braţe întotdeauna deschise, le mai rămâne doar speranţa. Speranţa că i-a dat suficient şi puiul va şti de acum ce are de făcut cu viaţa lui.
Indiferent de ce vei face, copilul va găsi o modalitate să te ierte, pentru că așa sunt toți copiii, buni și generoși cu părinții lor. Există însă riscul să cazi într-o prăpastie atât de adâncă încât, chiar dacă te-a iertat, puiul tău să nu mai aibă resurse să te scoată de-acolo. Poate nu vei ști niciodată ce-ai pierdut. Poate vei crede că e un fapt minor care servește unui bun mult mai mare și mai bogat. Poate nu vei ști niciodată ce ai rupt într-un suflețel, în care, ce fac părinții lui, nu este niciodată un fapt minor. Poate nu vei ști niciodată cât de mult ai pierdut cu adevărat. Și asta este trist.
Întotdeauna vine un moment în viaţă când copiii devin mai înţelepţi decât părinţii lor şi realizează că şi aceştia sunt oameni normali, că au făcut greşeli, că nu au procedat întotdeauna bine. Există un moment când adultul va sta faţă în faţă cu copilăria lui şi va percepe lucrurile într-o altă lumină. Există un moment când eroul părinte redevine uman. Acela e momentul când eu nu vreau sub niciun chip să cad de pe un piedestal prea înalt. Nu vreau să cad prea adânc ca Ania să mă mai poată regăsi. Vreau să rămân tot acolo unde mi-e cel mai bine, aproape de ea. Vreau ca Ania să mă recunoască şi să-mi spună râzând:
-Mami, îţi mai aduci aminte în vara aceea când ai făcut grozăvia aia de chestie?
-Da, iubirea mea! Îmi amintesc. Pe vremea aceea, acel lucru era considerat parenting modern.
Eu nu vreau să fiu eroul fetiţei mele. Eu vreau să fiu mereu mami cu care fetiţul va putea întotdeauna să râdă, să vorbească despre orice pe lumea asta, care s-o iubească necondiţionat, s-o accepte cu toate defectele ei, care să aibă încredere în ea, care să fie întotdeauna mândră de ea, pe care să se poată baza şi care să râmână mereu acolo unde îi este locul, nici mai jos, nici mai sus, ci exact strâns lipită de inimioara păpădiei.
Sursa foto: http://wonderopolis.org/
