Da, avem un nou animal de companie: Domnul Milo. Știți copiii aceia care vor să adune toate animalele pământului acasă și suferă cumplit când li se explică că nu este posibil? Eu și Florin, din creștet până-n tălpi.
Când ne-am făcut mari însă, am reușit să ne limităm la minim 3 căței, vreo câteva pisici de curte și pe alocuri niște papagali.
Dar apoi a apărut păpădia care, ce să vezi, ne moștenește pe noi. Așa că acum, acei copii de mai demult, au găsit pretextul perfect să-și împlinească câte puțin din visele copilăriei: dacă vrea copilul animale, hai să-i luăm cât mai multe că oricum sunt rețeta perfectă pentru atât de multe lucruri minunate: empatie, compasiune, responsabilitate, respect, bunătate, jovialitate, bucurie, veselie și o dezvoltare armonioasă.
Domnul Milo, noul nostru motănel de casă adoptat, e singurul dintre frații lui care e alb, doar cu urechile, coada și boticul cafenii. În plus, are ochii albaștri, fapt care ne-a îngrijorat nițeluș când era micuț pentru că doamna veterinar ne-a spus că 80% dintre pisicuțele albe cu ochi albaștri suferă de o boală genetică ce provoacă surzenia. Milo însă aude cum nu se poate mai bine, în special atunci când ceva mâncare este implicată în schemă. Ajunge doar să deschizi gura ca să iei prima mușcă din mâncare că e în picoarele tale, performând o întreagă piesă de teatru tragică și dramatică, menită să înduioșeze suflete miloase.
Bineînțeles, ca și în cazul Mashei, personajul lui preferat din familie este Ania cu care fuge, se hârjonește, o provoacă, o pupă, o zgârie și o mușcă dar pe care o și așteaptă cu nerăbdare să se întoarcă de la grădi. Și știe el de ce: cum intră pe ușă, înainte să se descalțe sau să-și zvârle toate hainele de pe ea, fetițul îl îmbrățișează pe Milo și-i spune cât de dor i-a fost de el. Nu, nu de mă-sa care o idolatrizează, de mâțu ăsta nesuferit care s-a strecurat el abil în viețile și sufletele noastre.
Cea mai simpatică scenă dintre ei doi se petrece însă atunci când Ania e concentrată pe o activitate iar Milo, plictisit și dornic de joacă, începe să o provoace pe păpădie la joacă, mușcând-o și zgâriind-o încetișor. Atunci, Ania, foarte serioasă, se coboară la nivelul lui și-i explică cu un ton blând, ca unui țânc neștiutor.
-Aaau, Milo! Mă doare când mă zgârii și mă muști. Nu îmi place! Te rog să nu o mai faci! Dar dacă vrei, să știi că-mi place când mă lingi!
Dacă nu facem noi un pisoi empatic și inteligent emoțional din Milo, nu știu cine altcineva ar putea reuși!
