Există o credinţă populară extrem de extinsă cum că piticilor de vârste mici le e mai bine şcolarizaţi la grădiniţă decât în sânul familiei, şi asta vine chiar şi de la cei care ar avea varianta familiei la dispoziţie. La mine însă nu funcţionează această credinţă şi, deşi mi-am explicat motivele în numeroase rânduri, revin asupra acestui subiect despre care încă sunt întrebată constant.
Faptul că bunicii Aniei, cei cu care rămâne atunci când noi avem alte activităţi, cu care locuieşte în curte zi de zi, sunt foste cadre didactice, absolvenţi de liceu pedagogic, nu cântăreşte foarte mult în decizia mea. Nu mă interesează acum ca păpădia, la 3 ani, să înveţe să scrie, să socotească şi să deseneze în limitele impuse de cartea de colorat. Fetiţul învaţă singură ce şi cum îşi doreşte ea. Pentru mine, e mai important ca ea să se simtă respectată, înţeleasă şi iubită peste măsură de cineva care-şi găseşte centrul universului în existenţa ei decât să se simtă amestecată între alte sufleţele unice şi irepetabile, asemenea ei. Ce contează acum e ca Ania să înveţe cu tot suportul celor dragi cum să se îmbrace şi dezbrace singură, cum să-şi lege şireturile, cum să folosească singură tacâmurile la masă, cum să arunce la gunoi ce este deşeu, cum să folosească toaleta adecvat, cum se îngrijesc animalele de companie, cum se spală vasele, cum se face un sandwich, cum zboară un fluture, cum se frământă aluatul, de ce zboară avioanele atât de sus, cum cumpărăm o pâine de la magazin, ce se întâmplă când vine ploaia, toate acestea interacţionând unul la unul cu adultul capabil să-i răspundă la cele 1859 de întrebări şi nu unul la douăzeci, cum se întâmplă de obicei la grădiniţă.
Mi se spune foarte des că e foarte important pentru cei mici să fie socializaţi cu cei de vârsta lor, ceea ce mie mi se pare o generalizare absurdă. Îmi amintesc de Miru, nepoţica mea, care la 3 ani era extrem de nerăbdătoare să înceapă grădiniţa. Îşi dorea mult copii în preajmă, a şi fost în vizită la grădiniţe şi vorbea în cunoştinţă de cauză. Ania interacţionează cu copiii cu care ne vizităm sau cu care ne întâlnim în parcuri sau locuri publice dar preferă întotdeauna, deocamdată, compania adulţilor. E mai atentă la părinţi decât la copii, îi ignoră pe cei care o ignoră, îi observă în surdină pe cei care i se par interesanţi sau se joacă cu copiii cu care găseşte teren comun dar niciodată nu tânjeşte după mai mult, ceea ce e firesc la această vârstă întrucât scopul lor este să imite adulţii, să se identifice cu ei, să aibă acces la lumea lor şi nu să plutescă în aceeaşi nebuloasă cu cei de aceeaşi etate. Lucrurile se vor mai schimba pe parcurs dar ghiciţi ce? Chiar dacă nu socializează zilnic la grădiniţă cu copii de vârsta lor, nu vor pierde startul socializărilor din viaţă, încă de la trei ani. Începând cu maxim 6 ani, zi de zi, până târziu spre douăzeci de ani, vor avea prilejul să afle care-i treaba şi cu această lume, prin colegii pe care-i vor avea. Eu cred că vreo 14 ani le sunt suficienţi ca să se dumirească puţin. Dar momentele acestea în care toată lumea lor cea mai dragă se opreşte din a respira doar pentru a se minuna de fiinţa lor extraordinară, nu se vor mai simţi la fel atunci când scrisul, socotitul sau desenatul le vor ocupa o parte prea mare din viaţă!
Sursa foto: www.123rf.com
