A trecut un an și vreo patru luni de când, programului meu încărcat de dimineață, destinat să pornească motorul unei noi zile, i-am adăugat și sportul pe listă, și au trecut doi ani și ceva de când aproape zilnic, dimineața, scriu câte un text pentru blog.
Deși s-a mai obișnuit cu această rutină, nu pot spune nici acum că păpădia este neapărat de acord cu ea. Spre deosebire de seara când suntem iar toți trei acasă, dar eliberați de griji și responsabilități, cu chef de joacă, de veselie și de petrecut timp împreună, dimineața fiecare are ritualul său care, în mare parte, nu îi include pe ceilalți.
Sportul meu zilnic durează aproximativ 30 de minute și presupune: cam 10 minute de Tae bo ghidat de un un maestru care-mi vorbește dintr-un video, vreo 10 minute de exerciții direcționate pe grupe de mușchi, vreo 7 minute de alergare liberă (și de nebună prin casă), iar la final, cântăritul și echilibristica centrului de greutate.
Deși mai interferează câteodată cu sportul meu și mai încearcă uneori să țină pasul cu mine și cu exercițiile pe care le desfățor, fetițul este mai atrasă de partea cu alergatul, atunci când nu mă concentrez pe ce are de spus domnul Billy Blanks din televizor, când nu număr ca disperata până la 50, ci atunci când zâmbesc și pot conversa civilizat cu o păpădie plictisită de aceeași rutină.
Ba mai mult, de la un timp încoace, a transformat alergatul meu într-un joc „de-a cursa” în care fugim una după alta prin casă ( de cele mai multe ori, ea după mine) și mă prinde fericită de picior sau mă bate ușurel pe fund, țipând cât o țin plămânuții: mai repedeeeee, maaamiiii!!!!
Deși alergatul meu se voia inițial a fi lejer, pornind din acel moment, a început să iuțească ritmul și să fie mai alert. Și cu toate că la finalul „cursei” gâfâi ca un motor stricat, trebuie să recunosc că sprinturile pe care le fac prin casă, grațioasă ca o gazelă, îmi amintesc cu drag ce minunat e să fugi de-adevăratelea, ca un copil fără griji, fără să-ți pese cât de caraghios ai putea arăta, doar tu și vântul care-ți ține părul sus, doar tu și gâdiliciul de veselie pe care-l simți atunci în stomac. Mulțumesc, pui, că mă reînveți să alerg!
Sursa foto: www.podiumrunner.com
