În copilărie adoram să mă joc, de dimineaţa până seara. Mă trezeam veselă că pot merge la jucăriile mele şi intra în lumea fantastică a imaginaţiei. Păpuşi cu păr lung ce aveau nevoie de o nouă coafură, mai mari sau mai mici, ursuleţi de pluş, iepuraşi gonflabili, mingi, maşinuţe electrice, păpuşi bebeluşi ce tânjeau să fie legănaţi în cărucioarele lor, plastilină, seturi de pictat, truse de doctori şi cosmetice, jocuri fel de fel, toate îmi zâmbeau încă de când mă trezeam.
Îmi plăcea foarte mult să desenez şi să colorez. Prima amintire cu ce mi se prevestea că voi deveni când voi fi mare era că voi fi pictoriţă. Mda, asta nu prea a mers pentru că se pare că trebuie să ai talent pentru aşa ceva. Nu e cazul meu.
În ajunul Sfântului Nicolae am participat şi eu veselă la deschisul cadourilor păpădiei şi recunosc că am privit-o puţin cu jind cum testează noile achiziţii. Îmi veanea şi mie să mă avânt acolo printre căţeluşi, forme de plastilină moale, cărţi de colorat, tuşiere cu patrula ştampilată, dar mi-am stăvilit elanul şi am lăsat-o doar pe ea să se bucure de noii preteni. A doua zi însă, când am fost invitată oficial să mă alătur ei, nimic nu m-a mai putut opri. Asta cred că înseamnă să fii adult: trebuie să ai ceva mai multă răbdare până ajungi şi tu să ai voie să te arunci în joacă.
Una dintre activităţile noastre preferate împreună, a mea şi a fetiţului, este să colorăm imaginile cu toţi căţeluşii din Patrulă pe care Auri ni-i scoate la imprimantă. Avem abordări diferite noi două. Ania alege câte o culoare cerată şi nu se lasă până întreaga foaie nu e complet acoperită de linii colorate, care mai dese, care mai solitare. E ca o furtună de vară, se năpuşteşte asupra imaginii cu tot elanul şi două minute mai târziu se linişteşte într-un zâmbet cu soare în priviri, admirându-şi mândră opera pe care apoi o aruncă dezinteresată pe unde se nimereşte şi trece la atacul altui desen. Eu sunt genul nerdy, tocilar, îmi iau treaba extrem de în serios. Aleg cu grijă fiecare culoare, atentă la diferitele nuanţe şi colorez mărunt şi monoton, cu teamă în preajma marginilor ca nu cumva să depăşesc linia. Ridic apoi foaia spre cer şi o privesc cu ochii mijiţi, printre gene. Retuşez pe ici pe colo şi aşez cu grijă „nesenul” (vorba păpădiei) ca pe o fragilă capodoperă, capabilă instantaneu de destrămare.
Când ne-a adus Auri un teanc voluminos şi proaspăt de noi nesene cu căţeluşi, Ania a preluat imediat rolul directorului care clasează dosare şi atribuie sarcini. Învârtea hârtiile de colo-colo, descoperind entuziasmată câte-un Robodog uitat de vreme. Pe mine m-a aşezat la masa ei şi a început să-mi împartă foi de colorat: Acolo, mami, Marshall loşu-led! Mă executam cuminte şi conştiincioasă doar că în câteva secunde, desenul îmi era smuls de pe masă şi primeam o altă sarcină de îndeplinit. Frustant pentru mine dar când avântul pune stăpânire pe şeful tău nu te apuci să-i conteşti ordinele pentru că s-ar putea să fii poftit afară din camera de joacă. Aşa că taci, înghiţi şi încerci să îndeplineşti cât mai bine atribuţia în timpul alocat acesteia. Când toată încăperea era cuprinsă de foi colorate, am fost eliberată de sarcini şi domnişoara păpădiu s-a aşezat în locul meu la masă şi a început să-mi corecteze desenele executate până atunci, umplând toate spaţiile goale sau schimbând culorile pe care le alesesem. Am plâns puţin înlăuntrul meu dar ierarhia trebuie respectată. Uneori.
Alteori mă lupt cu ea şi-mi susţin punctul de vedere cu curaj. Alteori simt nevoia să fiu acolo, să mă lupt pentru desenele mele. Alteori simt nevoia să fim amândouă doi copii care-şi împart jucăriile.
Şi câteodată lucrăm cot la cot la măsuţă, generoase una cu cealaltă, respectându-ne spaţiul şi lăudându-ne una celeilalte desenele.
Oare toţi părinţii au copii înăuntrul lor care nu s-au săturat de jucat niciodată atunci când erau mici? Oare toţi părinţii se trezesc veseli dimineaţa că tocmai a început o nouă zi de joacă?
Sursa foto: https://www.youtube.com
