Încă râd când scriu acest text. Mă joc cu Ania. Suntem amândouă pline de vervă, de bucurie și de joacă în noi. Ne transformăm pe rând, cu o baghetă magică imaginară,  în câte-un animal, facem ca pisicile, cățeii, caprele, broaștele, păsărelele, șerpii, etc. Când fii-mea mă anunță serioasă:

-Mami, ești o vacă!

râd și de bucurie că nu e nimeni prin preajmă căruia să-i dau explicații suplimentare.

Cocoțată printre jucării, păpădia găsește un fular roșu aparținând unui urs panda. Îmi vine imediat ideea unei ”Baba oarba” pe care nu am mai jucat-o demult. 

Mă leg bine la ochi (când mă joc cu fetițul nu trișez) și plec în căutarea ei. O aud cum se suie pe birou și apoi pe pervazul geamului, dar decid să mai prelungesc puțin emoțiile acestea vesele și orbecăi prin cameră. E tare distractivă această teamă de a nu te lovi, această anticipare a ce este în jurul tău și această eliberare de simțul pe care te bazezi atât de mult. Ania chicotește de la geam. Probabilcă sunt teribil de comică și stângace în mișcări. O găsesc într-un final și sare fericită în brațele mele, convinsă că o voi prinde întotdeauna, chiar cu ochii legați.

E rândul ei acum. Fug în cerc și fac mult zgomot ca să o ghidez. Se lovește de o măsuță dar râde tare. Se agață de piciorul meu când mă prinde și nu-mi mai dă drumul.

Decide apoi că vrea să fugim împreună de baba cea oarbă. Cum nu mai e nimeni cu noi, o deleagă pe Starlite, poneiul ei, să joace acest rol. Anticipez așteptările puicii: vrea să o țin eu cu o mână pe Starlite, iar cu restul corpului să alerg de ea împreună cu păpădia. Dar acum sunt copil și vreau și eu să mă joc. Așa că,  leg la ochi jucăria de pluș, o așez în mijlocul camerei și încep să fug tipând în jurul ei. La început, antrenată de reacția mea, începe și Ania să fugă țipând și râzând în același timp. Se oprește apoi serioasă și se uită încruntată la mine, care mă fac că nu observ privirea acuzatoare. Mă prinde de mână și cu cel mai informativ ton posibil, mă dumirește:

-Heeei, mami!! Starlite e de plastic. Ea nu știe să alerge ca noi. Ia-o tu cu mânuța ta!

Busted!!!

Cu atâta magie în jur, e extraordinar să știu că pot avea încredere în puiul meu că mă va readuce la realitate uneori. Nu tot timpul, dar suficient cât să mă minunez de câtă înțelepciune zace în acest fetiț perfect!

Sursa foto: cyd.ro

 

 

De-a baba oarba între magie și realitate
Tagged on:                                 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *