Ne iubim copiii necondiţionat, în orice moment al vieţii lor şi în orice moment al vieţii noastre. Cu toate acestea, ne e teamă ca ei să nu cumva să afle acest lucru pentru că presupunem că dacă ar ştii cât de mult sunt iubiţi, chiar şi atunci când fac pozne, hell will rise, noi ne-am pierde drepturile pe care le avem ca părinţi şi copiii şi-ar începe imediat cariera infracţională.
Ne e teamă că vor deveni „răsfăţaţi” şi nu vor realiza nimic în viaţa lor.
Presupunem ce-i mai rău despre copiii noştri fără a le da măcar şansa să ne demonstreze că nu e aşa.
Avem o obsesie legată de cumințenia copiilor. Întrebăm alți părinți dacă pruncul lor e cuminte sau îl lăudăm pe al nostru ca fiind cuminte. Ar fi totul minunat dacă acest termen ar însemna fericire, inițiativă, încredere, creativitate, voioșie, veselie, dar din păcate, realitatea este că, în ochii noștri, cumințenia înseamnă obediență. În fapt, nu lăudăm copilul ci le spunem celorlalți că noi suntem șefii, că suntem ascultați, că suntem în deplin control, că viața noastră este ușoară și frumoasă.
Cât de mult îl va ajuta pe copil în viitor, în viața lui, faptul că este cuminte acum nu este o întrebare care ne preocupă momentan.
Cu siguranță vom fi deranjați atunci când odorul va asculta de îndemnul prietenului mai mare și va zgâria mașini în parcare, nu va ieși din vorbele partenerului de viață sau va face comisioane pentru colegii care îi cer acest lucru, dar nu asta l-am învățat noi până acum, să asculte de ceilalți și va fi răsplătit? Cumva, parcă nu mai suntem chiar așa mândri de noi. Parcă un adult cuminte și ascultător nu mai este așa atrăgător ca un copil cu aceleași caracteristici.
Repetăm la nesfârșit cercul vicios în care am intrat și noi când am fost mici. Avem aceleași pretenții și cerințe de la copiii noștri, pe care le-au avut și părinții de la noi, fără să stăm puțin să ne gândim dacă într-adevăr, acesta este cel mai bun lucru pe care l-am putea face.
În foarte multe cazuri, rezultatele școlare ale copiilor sunt o oglindire a ta ca părinte. ”Sunt mândră că fata mea a luat zece la test”, ca și cum datorită ție a luat zece la test. Nu mai contează lacrimile și nefericirea copilului care a fost presat să aibă rezultate bune la învățătură, contează că are viitorul asigurat. Nu mai contează cât de mult îi vor folosi acele informații învățate mecanic în viața reală, nu este important cât din acele informații vor mai fi cunoscute după ani. Nu contează dacă puiul s-a distrat în timp ce a învățat pentru test pentru că învățatul nu înseamnă distracție. Nu contează că un copil forțat să fie cuminte va ajunge cel mai probabil să realizeze puțin în viață pentru că așteaptă în continuare să i se spună ce să facă. Nu ne lăudăm că suntem mândri că odorul nostru a râs azi dimineață cu atâta poftă de i-au dat lacrimile. Tot ce contează sunt notele, pentru că, nu-i așa, știm cu toții că dacă ai note bune în școală ți se garantează automat o viață fericită și fără griji. Nu e ca și cum ar exista șomeri cu diplome de doctorat în buzunar sau analfabeți cu miliardele în cont.
Poate părea crud, insensibil și nerealist, dar adevărul este că nu educăm copii ci îi dresăm.
Ne centrăm pe comportament și pe rezultate imediate, lăsând în urmă sufletul și lucrurile care contează cu adevărat.
Vom perpetua pedeapsa, recompensa, time-out-ul, retragerea afecțiunii, cu riscul ca puiul nostru să se simtă lipsit de iubire exact în momentele când are mai mare nevoie să ne simtă aproape. Pentru că, da, în acele momente copilul e convins că nu mai e iubit, că a făcut ceva atât de grav încât să nu ne mai merite iubirea. Din nefericire, copilul va învăța să trăiască cu acest sentiment, să se adapteze și să lupte pentru afecțiunea părinților, o afecțiune care a fost promisă gratuit și necondiționat, încă de la naștere. Își va modifica acel comportament, noi vom obține ce ne-am dorit, dar cu ce cost? Ciobim zi de zi câte puțin din bunătatea copiilor și apoi ne plângem la cei din jur că oamenii sunt răi și lumea e nemiloasă.
Ne este atât de teamă să iubim necondiționat, să oferim acceptare și înțelegere pentru că presupunem tot ce e mai rău despre copiii noștri. Am spus-o și am s-o repet de un infinit de ori: nu există copii răi pe lumea asta, doar copii neînțeleși de părinții lor! Noi suntem cei care îi transformăm în copii speriați, singuri, manipulați, șantajați și care vor trebui să găsească o modalitate de a reacționa și a se adapta cerințelor noastre. Surprinzător sau nu, învață de la noi și vor riposta prin arma pe care o folosim și noi: prin comportament.
Alfie Kohn face o treabă mult mai bună decât mine când explică toate aceste lucruri în cartea lui, Parenting necondiționat, carte pe care o recomand oricui își dorește să prindă curajul de iubi curat și necondiționat.
Și nu, parentingul necondiționat nu este un lucru ”din cărți”. Este simțit și testat pe pielea mea.
Ania este în perioada când încă nu se poate exprima prea bine prin cuvinte, adunând astfel multe frustrări de care nu se poate elibera. Ca atare, avem crize de furie cu aruncat, lovit, urlat. Momentan, toate au aceeași cauză: lipsa mea de atenție. Nu pot fi 100% conectată cu ea și mai trecem și prin aceste faze. În loc să-mi fie teamă de puiul meu și să caut disperată o modalitate de a recâștiga controlul asupra situației, fie urlând mai tare decât păpădia, fie trimițând-o în camera ei și recompensând-o când s-a calmat, aleg empatia și iubirea necondiționată. Nu mă axez pe comportament, nu-i neg trăirile, nu-i transmit că acest lucru este inacceptabil. O îmbrățișez imediat și-i dedic toată atenția mea. Vreau să știe exact în acel moment cât de mult o iubesc, să știe că și mie mi se pare dureroasă furia dar că se va simți mai bine după ce o va elibera și vreau să știe că în cele mai dificile momente ale vieții ei, voi fi mereu lângă ea. Fără să cer asta, păpădia mă îmbrățișează și-și recapătă veselia pe care-mi doresc mereu să o simtă.
Fiecare din noi vrem să fim iubiți necondiționat. Poate că dacă vom oferi această iubire cuiva căruia ne dorim cu tot sufletul să i-o dăruim, cumva, într-o formă sau alta, se va întoarce la noi, făcându-ne să simțim, real și nealterat, sentimentul de mândrie.
Sursa foto: http://www.thesuccessfulparent.com
