Comunicarea este un element de bază al socializării. Să știi să te faci înțeles indiferent de deosebirile dintre tine și partenerul de discuții și să îl înțelegi pe cel din fața ta, este o condiție esențială în acest proces. Comunicarea însă nu se referă doar la niște cuvinte emise în eter.
Am tot povestit de plăcerea Aniei de a vorbi în limba engleză aici, aici și aici. Într-o dimineață m-a surprins inițiind un dialog în această limbă:
-What happened, mom?
Am intrat imediat în joc:
-Well, it’s a beautiful sunny morning and I’m on a swing with my precios baby girl!
-Yeah, ok, mom! What color is this?
Puuuf, un pumn de uimire drept în față! Bineînțeles că nu avem conversații filozofice, că vocabularul nostru se rezumă la culori, animale, forme geometrice, litere, câteva obiecte esențiale, animale și că nu înțelege tot ce îi spun eu, dar este un mod minunat de a exersa limba engleză. Când are chef de conexiune doar între noi două, mă provoacă cu de-acum celebra frază:
-What happened, mom?
Zilele trecute a început o altă formă de comunicare. Utilizând o înșiruire aleatorie de sunete: nu-ni-ni-mu-ni-na-no și râzând în hohote, încerca să îmi transmită mimico-gestual că dorește să mă joc cu ea cu mingea. Și așa a început pentru prima dată cu păpădia mea, unul dintre jocurile mele preferate (prietenii vechi sigur au auzit de el 😀 ), Mima. Am exersat toate emoțiile posibile, de la furie, teamă, mirare la veselie și fericire, am povestit despre avioanele care zboară pe cer, despre vecinul care tăia lemne, despre mașinile care trec pe drum, am certat-o pe Masha că a făcut iar pișu lângă flori și am imaginat jocuri la care răspundeam cu entuziasm, toate acestea folosindu-ne de corp, de mimică, de intonație și de o serie de sunete aleatorii. Un limbaj aproape non-verbal.
Mi-am amintit de practica mea profesională timpurie, de perioada când am predat la o clasă de copii cu hipoacuzie și de cele câteva semne pe care le învățasem din limbajul mimico-gestual, de facultate când am învățat alfabetul Braille. Mi-am propus atunci să învăț împreună cu Ania, când o mai crește și acest limbaj și orice altă formă de comunicare își va mai dori să încerce. Nu îmi doresc să aibă nicio barieră în comunicare, nu îmi doresc să evite nicio persoană din preajma ei doar pentru că neștiința noastră ne face să ne retragem.
Cât de geniali pot să fie copiii ăștia ai noștri?! Cât de minunată poată să fie păpădia mea?!
Sursa foto: www.universulargesean.ro
