Până pe la 24 de ani am fost super slabă, aveam 45 de kilograme la 1,68 înălţime. Apoi am devenit femeie normală. Îmi place mai mult de mine acum dar îmi lipseşte să pot mânca oricât şi la orice oră.

Cum în ultima perioadă Ania adoarme singură şi nu mă mai pune să alerg cu ea în cărucior în căutarea somnului şi cum de vreo lună suntem tot într-o sărbătoare, am pus vreo câteva kilograme în plus care trebuiau musai eliminate.

Nici nu se pune problema să renunţ la mâncare aşa că mi-a rămas să mă reapuc de sport.

Impulsionată de prietenele mele, Iulia şi Isa, care ambele sunt preocupate de alergat, una cros şi cealaltă maraton, zic hai să ies şi eu la alergat.

După ritualul de dimineaţă şi vreo cinci ţinute schimbate în faţa oglinzii, pe la 7, ies victorioasă pe stradă. Ideea era să alerg prin cartier, pe străduţele cu căsuţe adormite. Îmi făcusem un traseu de vreo 3 kilometri (să o iau uşor, nu mă grăbesc, e abia prima zi) şi am zis că o oră mi-e suficientă.

Între timp păpădia mea a realizat că plecasem şi m-a dat în căutare generală prin toată casa. A plâns şi trei lacrimi după partenerul de joacă dispărut, până m-a văzut fericită, că revenisem în curte.

Aceasta e varianta oficială pentru care eu am ieşit doar o singură zi la alergat şi ţin de ea până la capăt.

Varianta ascunsă e că după câteva sute de metri, dacă din întâmplare deschidea cineva geamul şi mă vedea, ar fi spus că am o criză de astm. Eram panicată că nu ştiam unde a dispărut tot aerul din jur. Nu puteam nici să mă întorc după 5 minute că mă făceam de ruşine în faţa soţului care văzuse tot elanul şi pregătirile mele precedente. Aşa că am hotărât măcar să mă plimb restul traseului şi dacă mi-or reveni forţele, să mai alerg vreo doi metri. Însă continuam să respir ca un buldog englez înfundat la nas şi îmi târâiam picioarele de parcă eram încălţată cu clăpari.

La un moment dat, după ce creierul meu a reînceput să primească oxigen,  după încă vreo două minute în care am căutat cu disperare soluţii salvatoare, mi-am dat seama că va trebui să mă şi întorc de unde mă tot duceam. Aşa că mi-am înghiţit ambiţia (şi aşa firavă) şi m-am întors cătinel spre casă.

Îmi rămăsese o singură soluţie care putea să mă pună pe mine şi sportul în aceeaşi propoziţie: să-l resuscitez pe fostul meu antrenor de sport: wii fit plus, o consolă Nintendo foarte mişto. Poţi să alergi, să faci aerobic, antrenament pentru muşchi, yoga, să schiezi, să te dai cu bicicleta şi o mulţime de alte jocuri amuzante.

Are o placă (balance board) pe care pășești și care-ți măsoară greutatea sau îți spune cât de bine te descurci la exercițiile de echilibru, o telecomandă folosită în cele mai ingenioase moduri și un nunchuck care te ajută dacă vrei să boxezi.

În plus, e un joc tare prietenos, interactiv, care vorbește cu tine și te susține în demersurile pe care le întreprinzi. E plin de personaje haioase, de peisaje superbe și de sunete din natură. Un mod excelent de a face sport în preajma Aniei, captivant și pentru ea și pentru mine.

Wii-ul mă întâmpină ca de obicei, cu foarte multă căldură:                                                                 

-Ooooo, dar ce surpriză plăcută, bine ați revenit pe la noi, nu v-am mai văzut de mult, cam de 1267 de zile.

-Mda, păi știți, am născut și nu prea am mai avut timp, răspund eu simțindu-mă vinovată.

-Vaaaai, ce veste bună!! Să vă trăiască!

-Mulțumesc, chiar astăzi e aici cu mine. Uitați-o, îi zic eu mândră.

-Doamne, ce frumoasă e! Seamănă cu dumneavoastră! Ne apucăm de treabă?

-Hai, zic eu fericită.

Începem cu cântăritul ca să vedem motivația clar expusă de la început.

Mă așez pe placă și aștept.

-V-ați îngrășat trei kilograme de ieri, zice consolul derutat.

-Whaaaaaaaaat??? strig eu disperată, sperând să nu se vadă pe fața mea, tava cu cremeș pe care am mâncat-o aseară la cină.

Mă uit confuză spre șosetele mele să văd dacă nu am rămas din greșeală încălțată cu clăparii de la alergat. Printre picioarele mele observ  un picioruș în vârstă de doi ani care testa și el durabilitatea plăcii.

Respir ușurată, cremeșul meu e în siguranță.

Solicit să trecem la alergat și wii-ul se conformează imediat. Alerg relaxată, în ritmul pe care mi-l indică antrenorul. Admir peisajul. Nu-i mai frumos să alergi pe malul mării, cu valurile spărgându-se la picioarele tale, pe lângă cascade spectaculoase sau prin parcuri pline de cei ca tine, în loc să alergi singură de nebună, pe străzi pietruite și cu fundal de zgomot de motoare? Nu-i mai frumos să simţi briza mării în vânticelul ce pătrunde prin geamul larg deschis? Nu-i mai frumos să fii mereu încurajat: ”Așa, foarte bine! Te descurci excelent! Hai că mai ai puțin, rezistă!” decât să alergi surd cu gândurile tale? Nu-i mai frumos să schimbi şi tu o vorbă cu colegii de echipă care-ţi zîmbesc prietenos: „Hei, mişto trening, de unde ţi l-ai luat? Îmi dai şi mie o gură de apă?”

Ania e de acord cu mine. De când am început să alerg nu s-a mai uitat la mine deloc. Admiră și ea priveliștea și strigă entuziasmată:

-Uaaaa, mami, cuți! Mami, mami, bebi! Apa, mami, apaaaaa!!! Pisicaaats!!!

La finalul cursei nu te aşteaptă un soţ care te întreabă încruntat unde ai pus cimbrul că-l caută de zece minute şi nu-l găseşte, făcându-te dureros de conştientă de timpul pe care l-ai petrecut tu la alergat, ci te aşteaptă o linie de finish cu o mulţime de susţinători care te aplaudă frenetic şi cărora li se alătură fericită şi puica ta. Tu ştii că aplauzele ei sunt pentru tine chiar dacă e cu spatele şi le zâmbeşte susţinătorilor din televizor.

Treci apoi la exerciţiile pentru întărirea şi tonifierea musculaturii. Wii-ul te întreabă amabil dacă doreşti un antrenor sau o antrenoare. Nu-ţi doreşti să vezi o femeie cu un abdomen plat şi lucrat aşa că-l pofteşti pe domn să ţi se alăture.

E răbdător cu tine, îţi exlică, îţi demonstrează şi te corectează blând atunci când o iei pe arătură.

Ania îl priveşte curioasă dar se plictiseşte repede şi hotărăşte să-şi vadă de ale ei. Atunci dă, în sfârşit, cu ochii de tine. Te studiază atent cum gâfâi transpirată. Se uită la antrenor, se uită la tine şi decide să vi se alăture. Când o vezi cu fundul în sus, privindu-te printre picioruşele ei dolofane, te bufneşte râsul şi începi să o drăgăleşti.

E timpul să treceţi la yoga. Îi explici Aniei că aţi mai făcut yoga împreună şi când era în burtică şi o rogi să-şi amintească poziţiile. Te urmăreşte atentă.

La Half Moon Pose te înclini uşurel spre dreapta, inspiri şi expiri adânc, te relaxezi, închizi ochii şi … antrenorul îţi spune că te cam clatini. Deschizi ochii şi cauţi centrul tău de greutate din ecran. Îl găseşti pe jos, în schimb o vezi pe păpădie care încearcă să te imite de pe placa de echilibru. Zâmbeşti drăgăstos spre ea şi ţi-e ciudă că yoga nu te-a învăţat încă cum să te decorporalizezi ca să-i poţi face o poză puicii tale care e atât de simpatică.

Antrenorul tău personal devine şi el mai afectuos. Îţi spune tot mai des că:

-You’re looking good! You’re looking good! 

Roşeşti timid şi te gândeşti că e drăguţ să fii remarcată şi de altcineva, în afara soţului. Şi nu, chiar nu cred că le zice asta tuturor clientelor lui.

Când ajungi la Tree Pose, fetiţul se lipeşte brusc de singurul tău picior aflat în contact cu solul şi cauţi cu disperare ceva de care să te sprijini. Eviţi dezastrul şi-ţi propui să fii mai atentă. Mâine. Pentru că pe astăzi ai terminat.

Dezbaţi în gând dacă să încerci şi o meditaţie care presupune să stai nemişcată pe placa de echilibru şi să te holbezi (meditând) la flacăra unei lumânări care se stinge la cea mai mică tresărire a ta. Ania care între timp a început să joace fotbal cu televizorul, te anunţă însă că antrenamentul tău a luat sfârşit. Aşa că te alături cu bucurie jucătoarei pasionate.

A doua zi aştepţi cu nerăbdare întâlnirea cu antrenorul tău personal. Ţi-ai pus şi o agrafă de-a Aniei în păr, poate o observă. În locul lui apare însă tipa care te informează că acesta lipseşte din cauza unor probleme personale. Te întreabă dacă te deranjează să îl înlocuiască ea. Te gândeşti la agrafa ta risipită degeaba şi mormăi printre dinţi că e ok. Te uiţi iritată la abdomenul ei şi parcă munceşti cu mai multă îndârjire, cu mai mult efort. Te întrerupe însă soţul care vine să vă salute pentru că pleacă la treburile lui. Te pupă pe cap şi-ţi spune că-ţi stă foarte bine cu agrafa în păr. Continui antrenamentul dar îndârjirea s-a dus şi în locul ei, a lăsat pe faţă un zâmbet.

Sursa foto: https://www.flickr.com, https://www.wellandgood.com, http://techxav.com, http://nintendo.wikia.com, http://www.full-circleyoga.co.uk, http://indigolounge.ca, http://www.onlyinyourstate.com

 

 

Antrenorul meu personal de sport
Tagged on:                                                                 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *