Când eram micuță, am locuit la apartament, ceea ce nu prea se mula pe traiul cu animale. Am avut păsări, pești, hamsteri, broască țestoasă dar nu câini sau pisici așa cum îmi doream eu cu atâta ardoare. Asta din două motive: e destul de dificil să menții o casă curată când nu ai curte la care să apelezi și ar fi fost destul de chinuitor și pentru animale care au nevoie de spațiu și de plimbări pe care nu le puteam oferi. Am primit la un moment dat o pisică de la ai mei părinți și am văzut ce înseamnă un animal mai măricel în apartament.
Din acest motiv, toată copilăria mea am adunat toate animalele de pe stradă în jurul meu. Fie le dădeam de mâncare, le mângâiam sau mă jucam cu ele, fie le luam cu mine la bloc, la bunicii care stăteau la casă sau în curtea poliției unde am viețuit la un moment dat. De fiecare dată însă când trebuia să mă despart de vreun nou prieten, chiar dacă îl cunoșteam doar de două minute, se lăsa cu plâns și drame din partea mea. De când ne-am mutat la casă, am avut grijă să umplu mereu curtea de cățeluși și pisicuțe.
Ne plimbăm dimineața prin Șoimuș. E numai bine, puțin răcoare, străduțele sunt pline de liniștea unei duminici însorite. Dintr-o curte, ies doi pui de pisică care vin alergând și mieunând spre noi, extrem de prietenoși, ca și cum eram prieteni de-o viață. Ania îi întâmpină cu brațele deschise, râzând în hohote, mutându-se de la unul la altul, parcă nehotărându-se care dintre ei e mai drăgălaș.
După vreo zece minute de joacă cu puii de pisică plecăm mai departe în plimbarea noastră. Ania se uită mereu în spate, după ei, care, surpriză, decid că vor astăzi să se comporte ca niște căței și să ne urmeze, dezertând de acasă. Ania îi cheamă bucuroasă la ea. Domnul tătic, cel mai responsabil se pare dintre noi, îi ia în brațe și-i trimite acasă prin gardul lor, dojenindu-i blând:
-Trebuie să rămâneți acasă, să nu vă pierdeți că sunteți micuți!
Niciun efect însă pentru că cei doi merg deja țanțoși la picioarele noastre. După ce ne avântăm până la capătul străzii cu pisicile ba împleticindu-ni-se printre picioare, ba purtate în brațe, la solicitarea păpădiei, ne reîntoarcem la locul faptei, adică la casa cu cei doi pisoi plimbăreți. Ne luăm rămas bun și ne îndepărtăm rapid. Pisoii, bineînțeles, la galop după noi. Am avut însă noroc cu un vecin care a recunoscut că i-a mai adus și el de vreo câteva ori acasă și care a asprit puțin tonul vocii spre evadați.
Ania a continuat să se uite în urmă până am ajuns aproape de casă. Atunci de-abia a murmurat zâmbitoare:
-Pa-pa, pisoilor! Să păpați și să faceți nani acasă la voi!
Nu tu drame, lacrimi și dureri de suflet, cum prevedeam eu, asemuindu-ne copilăriile, că o să se întâmple. Dar atunci când te așteaptă acasă trei căței, o pisică, două păsărele și o gașcă de găini, despărțirile pasagere sunt ceva mai vesele.
