Nu m-am gândit niciodată oare cum s-o alint pe Ania după ce se naşte. Cât era în burtică şi încă n-o cunoşteam prea bine, era prinţesa noastră. La fel ca mulţi alţi părinţi care simt nevoia să-şi diferenţieze puiul, să-i dea destin de poveste şi calităţi nemaiîntâlnite. Când mişcările ei au început să fie tot mai puternice, a devenit prinţesa karatistă.
După ce s-a născut, de nicăieri, m-am pomenit că-i zic: soarele meu. Habar n-am de unde. N-am fost alintată aşa, nu i-am auzit pe alţii din jur folosindu-l şi nici măcar nu sunt atrasă de căldură (mă enervează teribil când e prea cald, temperatura mea preferată fiind pe la 16 grade). Dar am realizat apoi că n-are legătură cu căldura, ci cu lumina. Lumina semnifică înţelepciune, Dumnezeu, adevăr, iubire, fericire divină. Ania e raza aceea micuţă care mi-a luminat total viaţa.
Cumva, după un an, tot brusc şi inconştient, soarele meu s-a transformat în păpădie. Habar n-am de ce. Poate pentru că e atât de zglobie, de veselă, de jucăuşă, de curioasă şi de frumoasă ca o floricică. Şi fiindcă înăuntrul ei curge lumină trebuia, probabil, să fie galbenă ca soarele.
Mai jos sunt fragmente scrise când Ania era un bebeluş care lumina strălucitor în viaţa mămicii ei, necitite de nimeni până acum, fragmente din gândurile mele atunci când simţeam că mi se sufocă sufletul dacă nu las să se strecoare puţină iubire şi prin scris:
30 august 2015
Le respect dreptul femeilor/familiilor care nu-și doresc copii. Decât să o faci deloc asumat, fără să te simți prezent 100% acolo, umplut de frustrări care se vor revărsa asupra pruncului, degenărându-l într-un adult nefericit, doar pentru că majoritatea și în general perpetuarea speciei dictează acest lucru, prefer să privesc cu o admirație lipsită de prejudecăți Diferitul, femeile curajoase care spun simplu, dintr-un motiv sau altul: nu-mi doresc copii! Pentru mine însă, maternitatea e cel mai fascinant lucru din lume! Deși cunosc răspunsul, adeseori îmi vine să mă întreb cum de n-am făcut asta toată viața mea? Mi-e dor de zilele când eram în expectativă, când nu știam încă dacă sunt însărcinată sau nu, de momentul când am aflat, de fiecare clipă când am fost însărcinată cu Ania, de primele contracții, de prima clipă când am privit-o, de ea când era pui mic și dependent, de ea acum, de ea când va începe să meargă și să exploreze lumea, de ea când va lua primele note mici, de ea când se va îndrăgosti! Caut mii de feluri să-mi exprim dragostea pentru ea dar nu găsesc cuvinte. Și nu, nu e o chestie pur femeiască. Da, am avut un start semnificativ atunci când a fost parte din mine, dar îl văd pe Flori care se emoționează la orice zâmbet fugar de-al ei pe care îl primește, cum îi lipsește, cum nu concepe viața fără ea, cum face orice să-i aducă bucurii mici și mărunte, îl văd ca pe cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am auzit-o eu: ”îl face să-şi dorească să fie un om mai bun”. Îl văd așa și mă reîndrăgostesc mereu de acest bărbat! Mi s-a spus că va fi greu, că voi fi obosită, că voi avea nevoie de ajutor. Dar zilele când sunt doar eu cu ea, când toată atenția ei e spre mine, sunt cele mai minunate. Chiar dacă fac și mâncare cu ea lângă mine, curățenie, cumpărături sau doar stăm noi amândouă, ca fetele. Poate că Ania este un copil minune, că suntem norociți cu un copil senin și zâmbăreț care ne înfrumusețează viața! Sau poate simțim frumos greul!
8 octombrie 2015
Nu mi-am imaginat că mă voi îndrăgosti atât de tare! Are 6 luni și eu am 2 ieșiri cu respirări sugrumate fără puica mea. Încă înainte de primele două liniuțe eram sigură că voi avea 2 copii. Dar cum să pot iubi atât de tare două suflețele? Nu-mi pleznește sufletu’? Iubirea asta completă cu trezit după 4 ore, perfect fericită și dornică de mai mult. Cu tot timpul și energia mea dedicată ei. Cu toată răbdarea și atenția. Cu toată veselia. Cu totul meu. N-am crezut niciodată că poți iubi două persoane în același timp. Nu la fel. Mă uit la ea cum doarme liniștită în răcoarea toamnei și-o întreb surd dacă-și va mai dori o soră (acum doar ea contează). Nu-mi răspunde. Îi explic că va simți supărare că mami și tati nu vor mai fi doar ai ei, că va fi frustrată că nu poate face nimic să schimbe asta dar că va fi și fericită mai târziu. Poate. Sau poate se va mulțumi doar cu prietenii ei, verișorii și cu noi. Nu vreau un bebe mic și supărat că sor-sa e prea importantă pentru el, nu vreau un cadou pentru Ania, nu vreau să demonstrez ce mămică extraordinară sunt eu și cum pot crește doi sau mai mulți copii. Clar vor fi frustrări și de-o parte și de cealaltă. Dar vor fi bucurii mai multe? Nu mă simt mămică în general. Mă simt doar mămică de Ania acum. Vreau un copil răsfățat și cât mai fericit posibil. Poate voi gândi altfel în timp. Sau poate nu.
22 octombrie 2015
Oooooooffff, e prea rapid totul!!! O vreau micuță și dependentă încă! E prea devreme! Eu nu sunt pregătită! Au zburat prea departe 6 luni! Se ridică singurică în picioare, se cațără peste toate obstacolele capitonate pe care le-am așternut eu în calea unei accidentări, știe să cadă în fundic sau pe mânuțe, râde la televizor când i se pare ceva comic, avem jocuri pe care deja le anticipează, se ridică singură în fundic din culcat pe spate, ripostează când fac ceva ce nu-i place fie dându-mi peste mână, fie răstindu-se la mine, nu mai vrea în brațe, la pieptul meu, decât rar, vrea să facă totul singurică! Eram programată mental pentru aceste lucruri peste câteva luni bune. Sunt extrem de mândră de ea, de fiecare realizare a ei, o trăiesc mai intens decât dacă ar fi a mea, dar parcă nu am timp suficient să savurez toate etapele ei! Parcă vrea prea repede ”să fie mare”! Mie mi-e atât de dor de când eram noi, dar ea vrea să fim ea și eu acum! Mă resemnez cu gândul că poate totuși n-o să vrea să plece prea repede de-acasă, să-mi dea și mie timp s-o inspir cu totul în memoria mea maternă!
7 decembrie 2015
Cică pe la 8 luni începe o perioadă dificilă pentru bebele care devine extrem de atașat de mamă, reticent și temător cu străinii sau cu orice deviere din ritualul zilnic. Mda. Fii-mea nu este de acord cu această afirmație. Un loc nou este pentru ea un cadou pentru care se smulge din brațele mele ca să-l cerceteze , să-l atingă, să-l guste și dacă-i place foaaaarte tare, să-l lingă. Oameni noi? Cu drag, după o privire lungă și curioasă prin care parcă încearcă să-i citească tot trecutul ținătorului în brațe temporar. Perioada dificilă începu (pentru noi) de ceva vreme, de când domnișoara a hotărât că e timpul să-și manifeste trăsăturile de personalitate. Are probleme cu mamă-sa care nu înțelege întotdeauna că nu înseamnă NU și că am încheiat această discuție definitiv. Cu această minunată ocazie am descoperit despre mine că pot fi sufocantă. Că am probleme cu controlul, știam deja. Dar spațiul meu personal e sfânt. Și trebuie să fie un spațiu personal generos. Mi-l respecți, na și pentru tine spațiu personal cât vrei. Poți să stai în aceeași casă dar nu prea aproape și să nu interferezi cu activitățile mele. Când m-am săturat de spațiul meu, vin eu la tine și te zăpăcesc cu socializarea. Ania este parte integrantă din acest spațiu. Încă nu știu să respir bine dacă e la mai mult de 2 m de mine. Dar descopăr că viceversa nu e valabilă. Ok, sunt cea mai importantă persoană pt ea, alături de tat-su dar nu văd dependența aia de care citeam. Știu bălăriile alea cu copilu care se simte iubit și protejat este mai deschis să cunoască lumea dar ar putea și ea măcar așa, o privire temătoare să-mi arunce, cu expectanța, in return, a uneia încurajatoare atunci când o situație nouă se ivește, în loc să se arunce cu tot elanul înainte. De dragul meu. Dacă n-ați descifrat mândria mea în rândurile de mai sus, vă spun răspicat că e din plin. Sunt mândră de ea că e curajoasă și puternică și curioasă. Am învățat, mai nou, că dragostea unei femei trece prin copilul ei. Așa că lăudați-o, complimentați-o, drăgăliți-o și veți deveni brusc mai frumoși, mai simpatici, mai dragi.
12 decembrie 2015
E un boț de om! Mi se spune uneori: acum e bebeluș. Stai să vezi când o să crească și te vei putea înțelege cu ea, când va vorbi, ce frumos va fi. Nu știu. Poate unii oameni nu pot să petreacă suficient timp cu puiul lor ca să-l înțeleagă. Sau poate îi subestimează capacitățile de comunicare. Poate se proiectează prea mult în viitor și pierd esența. Ce știu sigur e că fii-mea e un omuleț la fel ca noi care-mi spune clar și răspicat atunci când îi e foame, somn, cald, se plictisește, vrea să se joace singură, vrea să fie distrată, vrea să fie schimbată, vrea să primească ceva, o sperie ceva, o amuză o chestie nouă, îl vrea pe tati, o vrea pe mami, vrea o anumită jucărie, vrea să fie alintată, vrea să fie plimbată sau vrea să fie lăsată în pace. Are persoane care-i plac mai mult și persoane care-i plac mai puțin. Nu disimulează încă și sper să n-o facă niciodată. E foarte inteligentă, curioasă, îi place să râdă, extrem de încăpățânată, ambițioasă, impulsivă, tolerantă cu cei dragi, activă și teribil de frumoasă! Plânge extrem de rar, atunci când mami și tati nu pot să-i aline suferința. Îmi pare că unii părinți încearcă să treacă mult prea repede peste această perioadă. Poate că suntem norociți cu o Ania foarte liniștită și veselă. Sau poate avem multă încredere unii în ceilalți. Cert e că îmi va fi extrem de dor de această etapă, ca de orice lucrușor legat de Ania și lăsat în urmă. Este cea mai fascinantă ființă pe care am întâlnit-o în viața mea!
27 decembrie 2015
Nu vreau să aibă un zâmbet perfect. Nu vreau să fie de-o frumusețe răpitoare. Nu vreau să ia numai note mari la școală. Nu vreau să fie cea mai deșteaptă. Nu vreau să fie cuminte. Nu vreau s-o compar cu niciun alt copil. Nu vreau să fie prima care… la nimic. Nu vreau să-mi satisfac nicio neîmplinire prin ea. Vreau doar să fie fericită! Cu ea, cu viața ei, cu alegerile ei! Vreau să râdă strâmb când dă greș și să meargă mai departe. Vreau să fie Ania mea perfectă prin toate imperfecțiunile ei!
2 aprilie 2016
Da, dom’le, așa stă treaba la noi! Dacă fii-mea face un pârț e cel mai extraordinar pârț care a fost eliberat în univers, diverit de toate pârțurile din lume! E ca legea semnificației perceptive. Basic psychology. Îl recunosc într-o secundă pentru că toate mecanismele mele perceptive îl așteaptă. Orice alt pârț poate trece neobservat, eventual cu o strâmbătură de neplăcere din nas. Dar al fii-mi, uneori, primește și aplauze. Da, aplauze pentru o bună funcționare a organismului. Aplauze pentru ceva ce n-a muncit deloc. Aplauze pentru ceva ce oricine face. Aplauze pentru mediocritate. Bineînțeles că astfel o bulversez pe Ania. Nu va ști bietul copil ce înseamnă efortul susținut. Nu va fi motivată să se dezvolte, să crească, să muncească pentru a obține ceva valoros pentru că și un banal pârț este apreciat de ai săi părinți. Asta nu mă face nici o mamă bună, nici rea. Așa stă treaba la noi. Poate că în alte familii stă altfel, ceea ce e minunat. Nu cred că există criterii fixe de notare a capacității tale materne sau paterne. Câtă vreme îți iubești copilul, îl respecți, îl protejezi și-i păstrezi nealterate drepturile pe care le are, poți liniștită sărbători un pârț dacă asta simți să faci, fără să te ascunzi în baie de teamă să nu demotivezi copilu’. Va avea cu siguranță parte și de alte victorii mult mai importante care vor fi sărbătorite cum se cuvine, uneori chiar de ea singurică. Își va crea o falsă percepție despre capacitățile ei? Va crede că orice face este perfect și va fi dezamăgită când va constata că și alții pot face același lucru, la fel de bine? Posibil. Dar va creşte ştiind că are o mămică autentică şi care cu siguranţă n-o fi ea perfectă, cu siguranţă face o grămadă de greşeli dar o iubeşte aşa cum merită ea să fie întotdeauna iubită: cu toată puterea sufletului!
Sursa foto: https://www.theodysseyonline.com, http://www.mireiacordomi.com, https://www.google.ro, http://www.annegeddes.com, https://www.fitpregnancy.com, http://www.babygaga.com, http://dropsprops.com
